La mijlocul anilor șaptezeci, Led Zeppelin reprezenta mai bine decât oricine dezmățurile canonice ale unei trupe rock de succes

La mijlocul anilor șaptezeci, Led Zeppelin reprezenta mai bine decât oricine dezmățurile canonice ale unei trupe rock de succes: tipi cu plete lungi călătorind cu avioane private, cu înclinație spre a dezlănțui barbaria în camerele de hotel și copleșiți de fane și substanțe. De asemenea, înregistrau albume senzaționale pe care le prezentau în fața unui public de mii de spectatori. Dar narcisismul cvartetului britanic încă avea nevoie de mai mult. De exemplu, un album dublu, lucru pe care îl posedau deja, și cu recenzii excelente, figuri precum Bob Dylan (Blonde on Blonde, 1966), The Beatles (White Album, 1968), The Jimi Hendrix Experience (Electric Ladyland, 1968), The Who (Tommy, 1969) sau The Rolling Stones (Exile On Main Street, 1972). Liderul Led Zeppelin, chitaristul și compozitorul Jimmy Page, râvnea la statutul pe care îl oferea o lucrare cu două viniluri și patru fețe. Dar au apărut unele probleme pentru a duce la îndeplinire această întreprindere: basistul, John Paul Jones, voia să părăsească trupa; vocalistul, Robert Plant, trebuia să treacă prin sala de operație pentru a elimina niște noduli și nimeni nu știa cum va afecta această intervenție vocea sa; iar bateristul, John Bonham, începea să sufere consecințele anilor de consum de alcool. Physical Graffiti și-a început drumul în acest ambient incert. Recenziile negative la adresa lucrării anterioare a cvartetului englez îl stimulau pe un Page la fel de arogant ca și competitiv. Despre acea lucrare, Houses of the Holy (1973), criticul Gordon Fletcher a spus în publicația americană Rolling Stone, pe atunci oracolul rock: «Este unul dintre cele mai plictisitoare și confuze albume pe care le-am ascultat anul acesta. Chiar și după o sută de ascultări, încă nu sunt convins că acest disc este al aceleiași trupe care a înregistrat piese precum Communication Breakdown, Heartbreaker sau Black Dog». Elaborarea Physical Graffiti a început cu 50% din trupă. Page și Bonham s-au întâlnit la Headley Grange, fostul ospiciu transformat în casa de la țară unde trupa mai înregistrase Led Zeppelin IV și Houses of Holy. În realitate, Page dorea să recupereze spiritul lui IV, opera sa de vârf. Operația lui Plant a decurs bine, și după ce nu a putut vorbi timp de o lună, a început să meargă la Headley Grange. În Jimmy Page. Biografia definitivă, scriitorul britanic Chris Salewicz oferă informații despre schimbarea corzilor vocale ale lui Plant: «Cântul său în Physical Graffiti este diferit de înregistrările anterioare ale lui Zeppelin: sună mai confortabil, controlat și reușit, cu aproape aceeași putere brută încă prezentă, dar foarte rar ajungând la lamentările de cățea în călduri din alte timpuri». Lipsea soluționarea fugii lui Jones, afectat de o criză nervoasă după ritmul extenuant al ultimilor ani. Jones avea nevoie să petreacă timp cu familia sa, să se deconecteze de viața lascivă a rock-ului, ambient de care se bucurau mult mai mult colegii săi decât el. Dar basistul și-a cântărit posibilitățile și s-a întors la Led Zeppelin, nu înainte de a primi promisiunea lui Page că ambientul va tinde să se relaxeze. Acel lucru nu se va împlini niciodată (s-a oprit doar când Bonham a decedat, la 32 de ani, ca urmare a unei beții monumentale în 1980), dar reuniunea celor patru membri era un fapt. Physical Graffiti putea demara. Grupul deja complet s-a cufundat într-un ambient de creativitate specială și au început să iasă piesele, unele dintre ele deja lucrate cu luni înainte în partea instrumentală de Page. Deși s-au înregistrat multe cântece, rezultatul a rămas scurt pentru un album dublu, așa că chitaristul a trebuit să se arunce în sesiunile de discuri anterioare pentru a completa cu piese respinse de pe albumele anterioare. Unele de calitate, precum The Rover, Down By the Seaside sau Nigh Fligh, și altele mai puțin interesante, precum Boogie With Stu (un rocanrolete cu pianul lui Ian Stewart, clăpar oficial al Stones) sau Bron-Yr-Aur (un set de arpegii de Page cu chitara acustică). Ceea ce transformă Physical Graffiti într-unul dintre cele mai bune albume duble ale rock-ului este exuberanța pieselor care au ieșit din acele zile din 1974 de la Headley Grange: electrica imediată a Custard Pie; cele 11 minute de blues fantasmagoric de la In My Time Dying, un răspuns și mai luxuriant la Midnight Rambler pe care l-au lansat Stones în 1969; funk-ul cu o orgă inspirată de Stevie Wonder de la Trampled Under Foot (decenii mai târziu exploatat de Franz Ferdinand); excelentul medium tempo Ten Years Gone, cu un solo de chitară de Page mângâind coardele fără zorzoane, cu inima conducând mâinile sale; hipnoticul blues psihodelic In The Light; The Wanton Song și cele până la trei melodii chitarrice diferite; sau Sick Again, care încheie lucrarea și ale cărei riff-uri de chitară inițiale au marcat drumul lui Angus și Malcolm Young. Și, mai presus de toate, Kashmir, opt minute și jumătate de dezlănțuire melodică, cu substanță muzicală pentru a te recrea în ascultarea sa iar și iar. Cu siguranță călătoria pe care au făcut-o prin Maroc în 1973 Page și Plant a inspirat pentru muzica și versurile acestei piese care este semnată și de Bonham, una dintre cele două cântece din toată discografia Zeppelin rubricată de trio (cealaltă este Out On the Times, de pe albumul III). În Kashmir se poate aprecia acea formă de a cânta «conținut» și cu nuanțe a lui Plant după operație. Relevanța cântecului a fost marcată de vocalist afirmând ani mai târziu: «Mi-aș dori să fiu amintit mai mult pentru Kashmir decât pentru Stairway to Heaven. Este atât de precis... Nu este nimic pretențios, niciun isterism în voci. Led Zeppelin perfect». Concluzia? Că Physical Graffiti oferă un eșantion, îmbunătățit și special inspirat, al tuturor fațetelor grupului. «Physical Graffiti are o importanță enormă în istoria trupei, atât de mult încât Robert Plant a spus că este discul său preferat și probabil reprezintă trupa în forma sa cea mai creativă», își asumă pentru acest reportaj chitaristul madrilen Jorge Salán. «Este considerat drept apogeul carierei lor», povestește britanicul Mick Wall în cartea Led Zeppelin, când giganții umblau pe pământ, unde subliniază și obișnuitele «împrumuturi» nesemnate ale lui Page. «Cel mai notabil caz este Custard Pie, acreditat lui Page și Plant, dar a cărui introducere zguduitoare amintește de I Want Some Of Your Pie (1939), de Blind Boy Fuller».

Bertha M. Yebra, editor al istoricei reviste spaniole Popular 1, a asistat la unul dintre concertele din turneul Physical Graffiti, mai exact la cel din Bruxelles, în 1975. «Îmi amintesc că eram în primele rânduri, foarte aproape de scenă, când l-am văzut pe Plant cu look-ul său minunat, părul său lung blond, eleganța sa specială, vocea sa, ipostazele sale. În acei ani era cea mai mare stea pe o scenă. Jimmy Page s-a arătat natural și carismatic; John Paul Jones și Bonham, de asemenea, instrumentiști foarte buni. Pot spune fără a exagera că a fost unul dintre cele mai uluitoare concerte din viața mea. Sunetul lor părea că a venit dintr-o altă galaxie», povestește editorul catalan acestui ziar.

Physical Graffiti a fost prima lansare a trupei cu noul său label, Swan Song Records. După terminarea contractului cu gigantul Atlantic, îndrăznețul și agresivul negociator Peter Grant, managerul grupului, a smuls de la multinaționala lui Ahmet Ertegun un acord avantajos: să aibă propria lor casă de discuri sub umbrela Atlantic. Petrecerile de prezentare ale casei de discuri, în 1974, portretizează viața opulentă a acelor Zeppelin: întâlniri ostentative în hoteluri scumpe (s-au organizat două evenimente, în Los Angeles și în New York) cu stripteuză, mâncători de foc, magicieni, flamingo roz... Pe lângă mulți muzicieni, la petrecerea de la Hotel Bel-Air din Los Angeles a participat și Groucho Marx. Când i-a fost prezentată cântăreața Maggie Bell, aceasta i-a spus: «Este o onoare să vă cunosc, domnule Marx». Groucho a răspuns: «La naiba cu asta! Arată-mi țâțele!»