«Am fost întotdeauna în trecere», recunoaște Pedro Piqueras, așezat pe canapeaua din casa sa, lângă un pian la care învață să cânte. Jurnalistul a vorbit foarte puțin despre eșecurile sale. Acum, pensionat, este momentul să privească înapoi. Fără menajamente. Pentru că și el a avut temeri: «Cariera mea nu a fost ușoară». A refuzat să prezinte Telejurnalul de la Televisión Española la 27 de ani pentru că «nu era pregătit». A ajuns să se simtă ca un «bibelou chinezesc» la Antena 3. Și a suferit mult când, deja la Telecinco, au început să-l imite. Astăzi, în sfârșit, este stăpân pe timpul său. Mănâncă cu prietenii, merge la cinema și la teatru. Trăiește. Dar, timp de decenii, Piqueras (Albacete, 69 de ani) s-a închis într-un platou pentru a ne povesti știrile ca și cum desfășurătorul ar fi fost «o simfonie». De la bătăliile Spaniei lui Franco la marile provocări ale politicii actuale. Așa face și în cartea sa Cuando ya nada es urgente (HarperCollins), o carte în care își explică povestea sa, povestea tuturor.

P. Ați avut trac de scenă?

R. Da, întotdeauna. Simțeam că viața mea depindea de asta. Încă depinde, dar nu până la punctul de a muri în fața camerei. Mi s-a întâmplat prima dată la greva generală din 1988. Sindicatele, Guvernul și Pilar Miró au convenit ca jurnalul meu să fie singurul lucru difuzat în acea zi. În direct, am simțit că îmi lipsește aerul din cauza tensiunii.

P. Cum ați depășit momentul?

R. Am început să merg la o psiholoagă. În timpul terapiei, îmi spunea: «Trebuie să te gândești că vine o ambulanță în mijlocul jurnalului și trebuie să te urci». Era o scenă atât de absurdă încât am început să o normalizez, dar, când ai avut trac de scenă, acesta reapare mereu.

P. Când a fost ultima dată?

R. În ziua despărțirii mele. M-a cuprins o tristețe enormă care s-a transformat în palpitații ce mergeau din ce în ce mai repede. La jumătatea jurnalului, m-am gândit: «Ah, mă ia!». Dar am râs și am putut continua.

«Când m-am pensionat, soția mi-a spus că nu mă văzuse niciodată râzând așa»

P. Mulți artiști se retrag și apoi revin, un sfat?

R. Când renunți la ceva, renunți. Nu trebuie să te întorci pe drumul parcurs. Au existat schimbări în viața mea care au fost în rău, dar am crescut. La televiziune, începeam să nu mai fiu eu însumi. Pentru că eram director, editor, prezentator. În fiecare zi, timp de 18 ani. Să mă machiez, să mă coafez, să-mi pun cravata, să fac jurnalul... era rutina mea. Mă simțeam foarte bine când făceam alte lucruri.

P. Regretați că ați dedicat atât de mult timp muncii?

R. Că am normalizat faptul de a ajunge acasă la 11 noaptea în fiecare zi. Când m-am pensionat, soția mi-a spus: «Nu te-am văzut niciodată râzând în halul ăsta!».

P. Merită?

R. Uau, nici nu-ți imaginezi! Câștig mult mai puțini bani, dar sunt mult mai fericit.

«I-am spus lui Vasile că nu știam dacă să renunț la TV pentru că suportam greu să fiu imitat»

P. În Cuando ya nada es urgente vorbiți doar despre oameni care v-au marcat în bine. Sunteți un om bun?

R. Nici nu este atât de optimistă, vorbesc despre lucruri grave precum ETA, dar am vrut să fie o carte curată, de rămas bun. Există oameni care nu s-au purtat bine, dar prefer să pun în valoare profesorii mei, pe Pilar Miró, care a fost persecutată pe nedrept, pe Jesús Hermida, care a fost ca un fel de tată pentru mine, sau pe Paolo Vasile [fost CEO Mediaset], printre alții.

P. În ce privințe aveați sensibilități diferite față de Vasile?

R. Suntem diferiți, dar a existat întotdeauna un mare respect. Știu că a oprit pe mulți care încercau să se amestece în jurnal. Jurnalul pe care îl făceam eu era cel pe care l-ar fi făcut el? Probabil că nu, dar l-a respectat.

P. Când v-au angajat, v-au spus că sunteți foarte dens și ați introdus mai multe știri despre crime pentru a crește audiența. Ați ezitat?

R. Da, am avut îndoieli, dar m-am gândit că trebuie făcut ceva mai deschis, cu modă, crime, subiecte judiciare.

P. Pentru o vreme, vi s-a pus eticheta de senzaționalist. Vă asumați sau încă vă deranjează?

R. Mă enervează pentru că asta a apărut dintr-o parodie făcută la o televiziune catalană. Da, a fost o etichetă nedreaptă. Încerc să nu vorbesc niciodată despre asta pentru că m-a rănit. Am decis ca în următorii 17 ani să nu mai spun «teribil» sau «dantesc». Chiar și astăzi se menține pentru că au început să mă imite. I-am spus lui Vasile că nu știam dacă să renunț la TV pentru că suportam foarte greu și mi-a răspuns: «Ah, te imită? Asta e foarte bine!». El era așa, mi-a ridicat moralul.

P. Dar jurnalul avea știri despre crime.

R. Nu era corect. Într-o zi, la Los 40 Principales, unde Raúl Pérez mă imita, au făcut o comparație cu alte jurnale și unde erau cele mai multe adjective nu era în al meu. În acel moment, eram lideri. Are legătură și cu asta. După aceea, mi-am dat seama că din acest motiv mulți oameni au încetat să mă mai vadă ca pe un tip serios și impenetrabil.

«Unii cred că fără a apărea la televizor nu sunt nimeni, de aceea am putut pleca»

P. Cum ați gestionat ego-ul?

R. Nu am avut momente să mă bucur de el pentru că am fost puțin predispus să ies în public. Există două lucruri care te pot înnebuni. Unul, televiziunea. Pentru că sunt oameni care cred că dacă nu apar pe ecran nu sunt nimeni. Iar eu nu am gândit niciodată așa, de aceea am putut pleca. Și doi, să fii sclavul Instagramului și să ai nevoie de clicul zilnic al oamenilor care îți spun lucruri plăcute.

P. Care a fost marele dumneavoastră eșec?

R. O emisiune de la Antena 3, A plena luz, la care am fost pedepsit. Nu mi-am dat seama că putea fi o oportunitate și am învățat cât de importantă este atitudinea.

P. Și personal?

R. Mmm, aș fi putut petrece mai mult timp cu tatăl meu. Și asta m-a apăsat mult. De când a murit, m-am gândit în fiecare zi la el, dar nu vreau să devin sentimental.

P. Ce v-ar spune el astăzi?

R. Fiule, de ce nu mi-ai spus asta mai devreme? [I se frânge vocea]. E adevărat, trebuia să-i fi spus mai devreme. Acum îi tot repet vorbele. «Ce e bine făcut, arată bine», «educația nu strică nici între prieteni», «nimeni nu e mai presus decât nimeni», de exemplu. M-a influențat mult. Era obsedat de justiție și îl deranja puterea.

P. Ați moștenit acest dezinteres față de putere...

R. Singura perioadă în care am avut-o a fost ca director al Radio Nacional de España, dar nu o simțeam. Nu am răceala necesară pentru a concedia pe cineva pentru că mă gândesc la familie și la copii, dar nu-mi place să par bun. Pur și simplu nu am virtutea de a comanda, dar am virtutea de a avea oameni valoroși în jurul meu.

«Nu-mi place să par bun, pur și simplu nu am răceala pe care o cere comanda»

P. Veți prezenta cartea împreună cu rivalii dumneavoastră, Vicente Vallés și Carlos Franganillo. Sunteți prieteni?

R. Da. La fiecare lună și jumătate, când terminam jurnalul, ne întâlneam la cină. Vorbeam despre orice, cel mai puțin despre politică. Se poate menține rivalitatea fără a fi dușmani.

P. Vă unesc mai multe lucruri decât am putea crede?

R. Cu Vicente [Vallés] mă unesc multe lucruri, deși avem o viziune diferită asupra unor subiecte.

P. În ce subiecte?

R. În modul de abordare a unui jurnal. Eu m-am născut într-o epocă în care granița dintre informație și opinie era foarte clară. Îmi plăcea politica, dar acum a intrat în niște niveluri de radicalism care nu pot plăcea nimănui.

P. Dar este periculos să nu ne mai intereseze, nu?

R. De aceea mă îngrijorează extremismul. Înainte, pe cei care subminau Europa îi numeam eurosceptici și nu ne dădeam seama că o lăsau ca pe un cașcaval. Există oameni care astăzi sunt foarte înțelegători cu Putin și Trump, dar faptul că ridică brațul Elon Musk și Steve Bannon [fost consilier al lui Trump] sunt gesturi ale unei boli.

P. Care?

R. Nazismul. Se numește nazism. Trebuie să apărăm valoarea democrației și de aceea trebuie să vorbim despre aceste lucruri. Ajunge cu eufemismele! Europa este ceva minunat. A garantat pacea timp de 80 de ani. Mi-ar plăcea ca la concentrarea din 11 mai să participe oameni de dreapta și de stânga și să existe doar steaguri europene.

«Gestul lui Elon Musk este nazism, ajunge cu eufemismele!»

P. Trăim în era polarizării. Este Pedro Sánchez vizat?

R. De când a preluat mandatul în urma moțiunii de cenzură, a fost președintele ocupant și ilegitim. Când familia îți este descalificată, este foarte dificil să refaci legăturile. Între PSOE și PP ar trebui să existe multe motive de acord, dar este foarte dificil pentru că se urăsc și asta provoacă tristețe. Ceea ce mă îngrijorează cel mai mult astăzi este cum pătrunde discursul ultra și misogin în rândul tinerilor prin intermediul rețelelor sociale.

P. De ce v-a fost atât de greu să vă scrieți povestea?

R. M-am văzut deschizându-mă prea mult. A existat un moment în care, vorbind despre moartea tatălui meu, am cedat și nu am vrut să continui, dar a citit-o fiul meu Curro și mi-a spus că poate fi un exemplu pentru persoanele care se simt frustrate.

P. Ce este urgent acum?

R. Să trăiesc.