Uneori nu-mi dau seama că am plecat până când mă intorc. Pentru a pleca nu e nevoie să deschizi ușa, nici să cobori scările, nici măcar să te miști de pe canapea. Rămâi nemișcat, cu privirea pierdută undeva, și dispari.

Dispar incă de la orele de aritmetică din clasele primare: de la doi ori doi, patru, și de la șapte ori șapte, patruzeci și nouă. De asemenea, de la părțile variabile și invariabile ale propoziției: ce rigid e adverbul, atât de static, și ce flexibilitate au verbele și substantivele, atât de elastice, nu-i așa? Plecam și mă intorceam de la pupitru cu aceeași dezinvoltură cu care plec și mă intorc acum de pe canapea, fără a fi nevoie să las, precum personajele din povești, firimituri mentale de pâine pe parcursul drumului. Mă "evadez" din trenuri, din avioane și din camerele de hotel. Până și din parc am reușit să "evadez" in timp ce mă plimbam printre copacii săi. Sunt un evazionist innăscut.

Acum plec din această rubrică. Cum? Săpând un tunel in al doilea paragraf. Dacă incepi să-l sapi in primul, cititorul iși dă seama și iți astupă ieșirile. Rămâi acolo, te sufoci. Există rubrici care păstrează, mort, autorul (sau autoarea, al naibii generic cu handicap). Ii faci autopsia rubricii și acolo il găsești pe scriitor sau pe scriitoare, inecați in propriile vărsături verbale. Trebuie să te prefaci că te simți bine in articol, ca nimeni, nici el insuși, să nu observe că ești disperat să fugi.

Și bine, am săpat deja mai mult de jumătate de tunel. Fără stres, fără grabă, luându-mi timpul necesar. Chiar mi-am aprins o țigară care mi-a plăcut la nebunie. Rubrica este parfumată cu aromele de Camel. Aspirați. Nu simțiți mirosul? Incă trei sau patru lopeți de pământ sau de cuvinte și voi apărea de cealaltă parte a gardului de sârmă ghimpată. De fapt, văd deja lumina. Mă voi asigura, inainte de a părăsi gaura și a alerga spre pădure, că nu este nimeni prin imprejurimi. Ies acum, plec. Rămâneți cu bine!