La doar 19 ani, Nieves Pueyos a publicat o culegere de poezii în care împărtășește cum anorexia i-a marcat adolescența, dar și modul în care poezia terapeutică a ajutat-o să se reconstruiască pe parcursul celor patru ani de conviețuire cu boala.

În vara anului 2021, la vârsta de 14 ani, Nieves Pueyos din Granada a primit un diagnostic dificil: anorexie nervoasă restrictivă, anxietate depresivă și dismorfie corporală. Primul internare, în octombrie aceluiași an, a marcat începutul unei noi etape, lăsând în urmă o adolescență normală. Însă, Nieves a început să țină un jurnal, un caiet în care își consemna temerile, provocările și, ocazional, momentele de speranță din acele luni întunecate. Încurajată de unul dintre terapeuții săi, ea a început să transforme aceste gânduri în poezie, un proces care s-a dovedit esențial în recuperarea sa. După externarea din clinica Unidad ELCA din Granada, în februarie 2024, la patru ani de la debutul bolii, acele rânduri scrise în timpul ședințelor de terapie au fost adunate într-un volum emoționant intitulat „La niña que dejó de (comer) querer” (Talón de Aquiles, 2025), disponibil deja online și în librării.

O apariție televizată la emisiunea de seară de la La 1, pe 17 noiembrie, i-a oferit lui Pueyos vizibilitatea necesară pentru a grăbi publicarea cărții sale, epuizând stocul în doar câteva zile. Această expunere a contribuit la spargerea tabuului legat de anorexie și, în general, de tulburările de comportament alimentar (TCA). Nieves a subliniat în direct că „uităm că nu este o boală fizică, ci mentală. Și se creează imaginea doar a persoanelor care nu mănâncă”.

Poezia a început ca o obligație impusă de unul dintre pedagogii săi, Javi, care organiza sesiuni de scriere terapeutică. Treptat, a devenit un hobby și o modalitate de eliberare emoțională. Nieves își amintește că „scrisul o ajuta, de asemenea, să evadeze, să se conecteze cu sine însăși și să nu se simtă atât de singură”.

În clinică, chiar dacă ești înconjurată de fete, nu creezi legături, nu sunt prietenele tale. Singurul lucru care ne unește este boala, nu ceva real.

Nieves Pueyos, autoarea cărții „La niña que dejó de comer (querer)”

Adolescența lui Nieves a fost marcată de boală. A acceptat cu greu necesitatea internării, dar apoi a simțit o ușurare, în ciuda sentimentului de izolare de lumea exterioară. Deconectarea de viața reală a fost cel mai dificil aspect. „Mai ales în sfera socială am simțit lipsa, am fost mult timp închisă, fără telefon și nu puteam vorbi cu nimeni”, își amintește Pueyos. Experiențe comune adolescenților, cum ar fi mersul la discotecă sau primul sărut, i-au fost străine, făcând-o să simtă că „întârzia”.

Pe coperta volumului este ilustrată o gerbera albastră, o floare care are o semnificație profundă pentru Nieves. „Am decis să apară o gerbera pentru că terapeutul care m-a inițiat în scris ne aducea în clinică un buchet de aceste flori periodic. Când venea momentul mesei și eram cuprinsă de anxietate în sala de mese, mă uitam la gerbere și ele îmi transmiteau acea pace de care aveam nevoie. A fost un element indispensabil în timpul tratamentului”, explică Pueyos.

În prezent, Nieves Pueyos studiază psihologia la Universitatea din Granada, motivată de propria experiență cu TCA. „Vreau să ajut oamenii din experiența mea”, subliniază ea. Deși se simte într-unul dintre cele mai bune momente ale vieții sale, nu romantizează procesul și insistă că nu a fost ușor. „Totul a început pentru că simțeam că nimeni nu mă va iubi pentru aspectul meu fizic, că eram doar o persoană temporară în viața celorlalți. Acum, cu atâtea prietenii noi și legături create pe parcurs, mă simt mult mai puternică, dar nu mă îndepărtez de realitatea pe care o port în spate. Chiar în această vară, acele gânduri mi-au revenit în minte și, deși nu am suferit o recidivă, am trecut prin momente destul de dificile”, mărturisește ea. Acum se simte mândră de progresul său: „Continuu să scriu și fac dans pentru că îmi place, nu pentru că simt că trebuie să fac sport pentru aspectul meu fizic. De asemenea, acum un an mi-a revenit menstruația, pe care o pierdusem timp de trei ani. Analitic sunt perfectă. Boala nu mai este practic în viața mea.”