Citesc că nebunul cu părul roșu care locuiește la Casa Albă a început să amenințe firme de avocatură. Citesc știrea și recitesc și capodopera jurnalismului și a literaturii, cronica lui Jeffrey Goldberg, redactor-șef al The Atlantic, despre cum a fost băgat într-un chat Signal unde se discutau planuri de război (nu există roman mai bun: o încrucișare între Le Carré și Chesterton), și mă gândesc imediat la King și la „The Good Fight” și la râsul lui Diane Lockhart. Acel râs înnebunit și drogat care a reprezentat neîncrederea lumii cu mult înainte ca lumea să devină cu totul incredibilă. Cât de bine au anticipat King. Printre atâția profeți de duzină, s-au ridicat ca cei mai buni moștenitori ai Cassandrei, singurii care au înțeles cu adevărat amenințarea totalitară care întuneca Statele Unite și lumea din jur.

Mai multe informații

Guvernul Trump discută planuri secrete de război într-un chat în care a inclus din greșeală un jurnalist

Adjectivul totalitar și-a pierdut încărcătura tenebroasă. Cuvintele nu sunt gumă de mestecat, elasticitatea lor este minimă și suportă greu abuzul retoric. Când orice lucru mic este totalitar (și în cearta nebună și polarizantă din ultimii zece ani, aproape totul era totalitar), nimic nu mai este. Sau mai rău: cuvântul ne rămâne scurt în fața tentației totalitare, ceea ce devine o problemă politică. Nu știm să numim ceea ce n-am știut să ne imaginăm.

Tocmai am primit capitolele — în ediție provizorie — din ultimul sezon al „Povestea slujitoarei”, care are premiera pe 8 aprilie. Nu le-am văzut pentru că vin cu o criptare anti-piraterie mult mai complexă decât grupul Signal unde se discută secretele de stat ale CIA, și mă tem că nu voi ști să pun toate parolele și ghicitorile pe care mi le cer. Dar nu contează, pentru că îmi ajunge surpriza: au trecut trei ani de la ultimul sezon. „Povestea slujitoarei” pare să vorbească despre un alt secol și alte temeri. Valoarea unei distopii nu este capacitatea sa de acuratețe profetică, ci cât de bine reflectă terorile prezentului. Când aceste terori încep să se manifeste în realitate, ficțiunea încetează să mai aibă efect și devine o piesă de muzeu în cel mai rău sens, cel de artă moartă.

Vine târziu acest final? Nu va suna naiv și redundant, chiar asurzit de hohotul scandalos al lui Diane Lockhart? Nu este vorba despre faptul că realitatea depășește ficțiunea, ci despre faptul că unele ficțiuni au pierdut capacitatea de a interpela lumea. Avem nevoie de altele.