Cum este posibil ca, având o echipă formată din Lluís Arcarazo, María Jaén, David Verdaguer, Ángela Cervantes sau Àlex Brendemühl, să rezulte un eșec precum „Răul Invizibil” (El mal invisible)? TV3 a difuzat luni primele două episoade ale serialului, iar acestea nu prevestesc nimic bun. Fără a exclude posibilitatea unor corecții severe în cele șase episoade rămase, deocamdată serialul nu depășește o corectitudine plictisitoare.

Cea mai mare îndrăzneală a serialului este formularea unei metafore nefericite despre crimele în serie și nevoia de a găsi un „vaccin” pentru a le combate: sunt ca o pandemie, mai exact ca cea de COVID care ne-a ținut închiși justificat în case mai mult de trei luni în 2020. Și tocmai în această perioadă se desfășoară principalele peripeții, deocamdată, ale serialului. Acum câțiva ani, Susan Sontag se plângea de militarizarea limbajului medical. Acum ne confruntăm cu o adaptare a terminologiei sanitare pentru a „îmbrăca” o poveste polițistă. Sună strident.

Referitor la persoanele fără adăpost, nu pare ca eșantionul de personaje și cauze să fie foarte variat. Avem imigrantul, cel vinovat de situația sa din cauza unui pariu, un turist-violonist francez dat afară din pensiune și un grup organizat, ierarhizat, violent și infractor. Oare această selecție ne apropie de problemă sau sunt doar un decor narativ?

Primele două episoade ne prezintă deja trei asasinate. Deocamdată, cuplul de detectivi Mossos protagonist, Muñoz și Molina, este complet depășit, iar investigațiile nu dau roade. Nici nu ne putem aștepta la altceva în primele două ore. Pentru a compensa slăbiciunea narativă a poveștii centrale, serialul inserează peripeții adiacente despre viața familială și sentimentală a protagoniștilor. „Răul Invizibil” încearcă să mențină o anumită disciplină de gen, care se confundă cu o administrare previzibilă a situațiilor.

Dar cel mai surprinzător este că, în această urmărire a corectitudinii narative – pe care o are, deși ne instalează în plictiseală – ne face să înghițim „pastile” narative care, în unele cazuri, frizează neverosimilul. De exemplu, urmărind aceste prime episoade, se poate ajunge ușor la concluzia că detectivii Mossos pot fi buni polițiști, dar în niciun caz nu sunt buni părinți sau soți. Șeful unității petrece șase ani fără să-și vadă fiul, pe care l-a trimis la un internat în Anglia. Și, se pare, a rupt de mult legătura cu soția sa, acum grav bolnavă. Conacul în care locuiește este o moștenire de la tatăl său, dar se știe că moștenirile sunt suspecte.

Molina (David Verdaguer), puțin irascibil, a neglijat complet educația fiicei sale mici, absorbit de muncă. Evident, este în proces de divorț și ne este prezentat ca un tată capabil să uite că trebuie să-și ducă fiica la spital pentru că are febră îngrijorătoare. Și totul pentru că urmărește videoclipuri de la metrou, sperând să identifice criminalul pe care îl urmăresc și despre care nu știu nimic. Molina și Muñoz au avut o aventură fulgerătoare într-o parcare. Există niște fotografii ale întâlnirii de pe capota mașinii care fac deliciul malițios al colegilor.

La fel de inevitabilă este apariția unei jurnaliste, figură obligatorie în acest gen de scenarii, care este peste tot și cu mult înaintea lui Molina și Muñoz. Există o secvență care ne face să credem că piața exclusivităților era foarte deteriorată la acea vreme. Jurnalista cumpără de la un puști un videoclip de 13 secunde în care se vede al doilea asasinat la prețul modic de puțin peste 50 de €!!! Totul ar sugera că vânzătorul caută un alt beneficiu prin difuzarea televizată a imaginilor. Vom vedea.

Este surprinzător că Alcarazo, care a știut să creeze figura de neuitat a lui Mataiaies („Nit i dia”), nouă ani mai târziu poate propune această poveste despre crime în serie. Premiera a fost lider de audiență în Catalonia. Producția este realizată de Mediapro, iar regia îi aparține Martei Pahissa („Rapa”, „Cites”, „El foraster”, „Polseres vermelles”…).