În câteva cuvinte
Articolul analizează critica lui Polanski la adresa tehnicii planului secvență din filmul lui Hitchcock „Funia” și o leagă de serialul contemporan „Adolescența”. Autorul argumentează că evaluăm adesea arta pe baza confirmării propriilor convingeri, ignorând complexitatea narativă. Se subliniază pericolul simplificării problemelor sociale, cum ar fi impactul rețelelor sociale asupra tinerilor, și se încheie cu o metaforă: trăim într-un „plan secvență” complex, nu în scene izolate, iar refuzul de a accepta contradicțiile duce la o societate limitată și cenzurată.
Cu ani în urmă, regizorul de film Roman Polanski, deși un mare admirator al lui Hitchcock, critica aspru exercițiul de stil din „La soga” („Funia”). Filmul încerca să fie turnat în întregime în ceea ce putea fi considerat un singur plan secvență. În opinia sa, eroarea fundamentală a lui Hitchcock consta în faptul că petrecea tot filmul căutând scuze pentru a mișca camera, în loc să o miște doar în momentele în care se întâmpla ceva precis care să impună acest lucru. Polanski, un maestru al punerii în scenă, cunoștea bine pericolele unei profesii desfășurate între valurile lumii spectacolului. Este evident că „La soga” a rămas cunoscut aproape exclusiv pentru abilitatea de a ascunde schimbările obligatorii de rolă de negativ de la acea vreme.
Toate acestea revin în memorie urmărind serialul „Adolescența” (posibil o referire la un concept sau serial specific, n.r.), ale cărui patru capitole sunt filmate într-un singur plan continuu de-a lungul diferitelor secvențe. Acest exercițiu adaugă o doză de verosimilitate poveștii, similar efectului uneori naiv al etichetei „bazat pe fapte reale”.
În ultimii ani, este destul de evident că evaluarea filmelor și serialelor are mult de-a face cu subiectul tratat și modul în care este tratat. Într-o lume atât de polarizată, tindem să supraevaluăm ceea ce ne confirmă convingerile. Este obișnuit să auzim elogii bazate pe cât de adecvat ni se pare conținutul în raport cu înclinațiile noastre civice. Nu ar trebui să cădem în eroarea de a crede că o carte sau un serial TV este mai bun dacă tratează problema foametei în lume sau este mai „real” pentru că pornește de la o poveste adevărată. Mai degrabă invers, acele subiecte asupra cărora suntem cu toții de acord sunt foarte puțin incitante ca provocare narativă.
Când bunele intenții ghidează narațiunea, personajele negative tind să fie evidente, simpliste și puțin complexe, pentru a facilita discursul. Astfel, corupții sunt adesea prezentați ca morocănoși și sumbri, deși aproape întotdeauna sunt simpatici și plini de farmec și îndrăzneală. Este suficient să ne uităm la cazul lui Donald Trump, ales președinte de concetățeni care îi iartă aproape totul.
Pentru mulți, este frustrant să nu înțeleagă de ce se întâmplă lucrurile care se întâmplă. Unii disperă și chiar renunță să mai citească ziarul, pentru că lumea pe care le-o dezvăluie îi copleșește. Tocmai în înțelegerea a ceea ce nu înțelegem constă una dintre mărețiile narațiunii. Și dacă serialul britanic „Adolescența” are vreun defect, acesta este poate că spectatorii care l-au primit cu admirație gândeau deja la fel atât înainte, cât și după vizionare. Faptul că rețelele sociale i-au aruncat pe tinerii noștri într-un ocean de gunoi civic nu este nimic nou.
Problema este simplificarea subtilităților care le zguduie viața intimă în favoarea unei rețete care ne conduce la interdicții punctuale, fără a confrunta problema reală în toată dimensiunea ei. Părinții din serialul „Adolescența” se învinovățesc pentru că au fost neatenți la fiul lor, lăsându-l să ajungă acasă și să se închidă în camera lui fără a petrece timp împreună. Ar fi un diagnostic greșit dacă societatea l-ar înțelege ca pe o problemă particulară și nu generală. O lume care nu vrea să audă nimic ce o contrazice sau o provoacă intelectual este o lume cenzorială, plată și jenant de bigotă. Problema noastră este că pretindem să trăim într-un plan izolat și concret, ignorând că, în realitate, trăim scufundați într-un imens plan secvență.
