În câteva cuvinte
Articolul explorează relația profesională și personală dintre muzicianul Robbie Robertson și regizorul Martin Scorsese, reflectată într-o carte postumă a lui Robertson. Colaborarea lor fructuoasă în lumea muzicii de film și sprijinul reciproc în momente dificile sunt evidențiate, culminând cu lucrul lor comun la «Asasinii lunii».
Când Robbie Robertson a murit în 2023
Când Robbie Robertson a murit în 2023, cartea sa «Insomnia», o cronică a relației sale cu regizorul Martin Scorsese, era aproape de lansare. Aveau deja exemplare tipărite, dar totul a fost oprit timp de doi ani (da, chiar și în America de Nord se tem să fie acuzați că profită de pe urma celor decedați). Este curios, deoarece Robbie era expert în a-și face jocurile, fără nicio intenție critică. Soarta i-a dat cărți proaste: făcea parte dintr-un grup majoritar canadian, The Hawks, care a bătut circuitul b acompaniind un rocker dur, Ronnie Hawkins. Până în 1965, când soarta i s-a schimbat. Bob Dylan i-a angajat ca acompaniatori pentru turneul său electro-acustic. Exact, turneul în care o parte din public a decis să-și exercite dreptul sfânt de a-l huidui pe Artist. În timp ce colegii săi copleșiți încercau să dispară după concerte, Robertson a devenit scutierul lui Bob în afara scenei. Nu-i contesta deciziile, îl sprijinea în delirurile sale. Chiar și-a unit soarta cu cea a autorului «Like a Rolling Stone»: el și prietenii săi s-au instalat ca vecini în munții Woodstock. Dylan voia să aibă muzicieni la dispoziție, iar Albert Grossman, managerul său, plătea un stipendiu canadienilor (și prietenului lor din Arkansas, Levon Helm). Din aceste sesiuni au rezultat descărcările «Casetelor din subsol» și gravurile sepia care au integrat «Music from Big Pink», debutul unei formații care inițial a renunțat să aibă un nume propriu și care avea să fie numită The Band. Fără să-și propună, au funcționat ca un purgativ împotriva exceselor epocii psihedelice: un colectiv de cântăreți, compozitori și instrumentiști cu cântece sumbre, un aspect rustic, o atitudine încruntată. Robertson a ieșit în evidență prin chitara sa precisă și prin faptul că era cel mai vorbăreț, capabil — de exemplu — să argumenteze că «The Weight» era o distilare a pesimismului existențial al lui Luis Buñuel.
Robbie a pariat pe încheierea acestei etape cu un concert stelar în San Francisco, botezat «Ultimul vals», un ecou al «Ultimului tango la Paris» al lui Bertolucci. Pentru a-l imortaliza, Martin Scorsese a preluat rolul de regizor. Scorsese, care și-a demonstrat feeling-ul muzical cu «Străzi periculoase», a adus și câțiva dintre cei mai buni cameramani de la Hollywood. Rezultatul, «The Last Waltz», este un documentar model, dar lugubru, care ignoră publicul și se concentrează asupra unor muzicieni care, în general, arată obosiți, chiar amărâți. Sunt mahmuri. Robertson a ajuns să locuiască în casa cineastului din Los Angeles. Acel loc a devenit un cineclub, unde Scorsese aducea filmele, iar Robbie aducea substanțele pentru a prelungi nopțile. Amândoi își lingeau rănile unor căsătorii eșuate, în pragul divorțului. Și au format o entente cordiale: Robertson ar fi mâna dreaptă muzicală a cineastului, lucrând la o duzină dintre filmele sale, inițial căutând muzică din afară și, în cele din urmă, compunând coloanele sonore. Scorsese i-a oferit sprijin moral și economic: solo, Robbie factura discuri scumpe și nu foarte bine vândute. Chiar și Martin a regizat videoclipul pentru «Somewhere Down the Crazy River». L-a sprijinit în recuperarea rădăcinilor sale indigene (mama sa era indiană mohawk), care i-au marcat producția discografică în anii nouăzeci. Ambele interese particulare au coincis în elaborarea «Asasinilor lunii» (2023), pe care, din păcate, Robertson nu a apucat să o vadă lansată.
