Familia aleasă vs. Familia tradițională

«Familia este o instituție care trebuie revizuită, pornind de la conceptul tradițional pe care îl aveam și îndreptându-ne către familia pe care o alegi, familia care este formată din persoanele cu care îți petreci timpul, pe care vrei să le îmbrățișezi, care îți oferă sfaturi bune și, în definitiv, te învață foarte multe». Așa spunea Inés Hernand la prezentarea emisiunii «Familia de la televizor», pe care o va prezenta începând cu sfârșitul lunii aprilie la TVE alături de María Patiño și care va avea colaboratori precum Belén Esteban sau Kiko Hernández. Va fi un format curios de analizat, la fel de curios cum este faptul că elita culturală progresistă care odinioară se plângea de «tele-gunoi» sărbătorește astăzi includerea celor mai cunoscute figuri ale sale într-un format de serviciu public.

Dar nu acesta este subiectul care ne preocupă astăzi. Problema este că trebuie revizuit conceptul tradițional de familie, asociat cu sângele, și să începem să considerăm «familie» nu pe cei care ne-au dat viață, ci pe cei pe care i-am ales să ne însoțească pe parcursul ei. Așa spune Inés Hernand, și este de înțeles de ce: după cum ea însăși a relatat în mai multe ocazii, a crescut într-o familie care nu i-a oferit dragoste sau atenție, cu părinți neglijenți și absenți care delegau creșterea bunicilor și personalului domestic și care o lăsau singură de Crăciun pentru a călători liniștiți. Familia lui Inés este, aproape prin obligație, cea pe care a ales-o, pentru că cea «primită» a decis să nu fie.

Dar, deși este de înțeles pentru oricine îi cunoaște povestea, propunerea lui Hernand este problematică din mai multe motive. Primul dintre ele este că încearcă să facă un mandat universal dintr-o experiență, din fericire, foarte particulară: a ei. De ce am vrea noi, cei care avem familii mai mult sau mai puțin funcționale, în care există multe răni, dar și multă lumină, să «revizuim» conceptul de familie? Care ar fi adevărul sau binele extras din a oferi prietenilor noștri o condiție pe care, prin definiție, nu o au? Nu are oare prietenia sens, entitate și frumusețe de la sine, așa cum apără foarte bine Jacobo Bergareche și Mariano Sigman în ultima lor carte, scrisă în colaborare?

Este probabil ca Inés Hernand să nu se fi gândit cu atenție la propunerea sa. Că, atunci când i-au pus microfonul în față, a răspuns pur și simplu fără să reflecteze prea mult, pentru că nici nu i-au dat timp pentru asta. Dar invitația ei de a schimba organicul cu electivul, de a valoriza al doilea aspect mai presus de primul, reprezintă foarte bine un sentiment comun al epocii noastre: că tot ceea ce nu alegem este o piedică care trebuie depășită, dacă nu distrusă. Că doar ceea ce am ales sau construit are valoare și sens, poate fi iubit și respectat. De aici se naște, în parte, respingerea contemporană a ceea ce ni s-a dat, fie că este vorba despre familie, patrie sau chiar sexul biologic. Această aroganță ingenuă este cea care se ascunde în spatele propunerilor antropologice ale ideologiilor moderne, de la omul nou socialist la «übermensch» fascist, trecând prin omul care se face singur al capitalismului.

Invitația lui Hernand are un sâmbure de adevăr, pentru că, în fond, ceea ce spune este că o familie este acolo unde există dragoste, că nu este o chestiune de formă, ci de fond. Dar greșește prescriind pentru toți ceea ce va fi just și necesar doar pentru câțiva. Și este oarbă la o realitate misterioasă și frumoasă: că există o libertate infinită în a alege să iubești ceea ce nu ai ales, ci ceea ce te-a ales pe tine.