Nu a fost exact un concert: a fost o petrecere.

Nu a fost exact un concert: a fost o petrecere. O celebrare a vieții. Și o demonstrație de progresie artistică. Încă una. Pentru că pare că au trecut ani de la concertul pe care Sandra Monfort l-a oferit la Palau de les Arts, dar au fost doar treisprezece luni: atunci nu știam că au trecut doar trei zile de când a fost diagnosticată cu cancer de sân. Era gata să-l amâne. Recuperată – a povestit aseară – după un 2024 complicat, își dublează acum prestația pe scenă. Un auditoriu La Rambleta aproape plin a primit cu fervoare torentul expresiv al unei artiste care, uneori, pare Kate Bush, FKA twigs, Concha Piquer și Sevdaliza la un loc și care are deja toate ouăle (pardon) în același coș, deoarece Marala (trio-ul pe care l-a format alături de Clara Fiol din Mallorca și Selma Bruna din Catalonia) este deja istorie. Se așteaptă ca artista din Pedreguer să continue să dea totul în proiectul său personal. Și cu toată viteza.

Aseară au fost emoții (logice) și unele discontinuități (ce să mai vorbim când sunt și colaborări), momente de magie (de care ea însăși a râs) pe care cineva și-ar fi dorit să le savureze mai mult timp (mă gândesc la Fantasy, Asusena, Pasodoble Maria sau La seducció), dar și momente de o elocvență copleșitoare: Sandra compune, cântă și dansează cu aplombul și dezinvoltura artiștilor de talie mondială, este un performer la fel de bun ca și entertainer, deoarece are imagine, are discurs, are carismă și (mai ales) niște cântece care îmbină spiritul identitar și înclinația hedonistă fără niciun respect pentru granițele stilistice, dar cu respect pentru rădăcinile unor limbaje muzicale al căror cel mai bun tribut este să nu le lase să anchilozeze. Aseară am văzut-o pe Sandra coplera, pe cea pop electronică, pe cea folk, pe cea maură, pe cea rave și chiar și pe cea reggaeton, deoarece a interpretat o versiune a Yonaguni de Bad Bunny care cred că i-a convins chiar și pe cei care își smulg părul de fiecare dată când aud vorbindu-se despre genul caraibian. Care erau câțiva și aseară.

Să vedem cine este capabil să facă asta în același concert în care abordezi Bizarre Love Triangle de New Order în acustic, fără ca treaba să scârțâie. Faptul că a prezentat La Mona de Nit – recentul său EP, reversul nocturn al splendidului său al doilea album, La Mona, din 2023 – nu a fost decât o scuză, deoarece a dat frâu liber celui mai bun repertoriu reîmprospătat în compania surorii sale Amanda la claviaturi și vioară, Jordi Ortolà la percuție și Xavi Pitarch (Blu Boi) la programări și vizualuri. Cu tot respectul pentru Xavi Sarrià, Zetak, Raisha Cosima, Quinto, Esther și Llum, echipa de invitați speciali ai serii care la un moment dat au justificat atenția, chiar și aparițiile lor mi s-au părut accesorii pentru fluxul comunicativ al Sandrei, care ne-a și îndemnat, invitându-ne să ne unim mâinile în ritm de filà maură, la ceva ce ar trebui să fie atât de elementar – și din păcate aici nu este atât de frecvent – precum este grija față de limba proprie, de mass-media noastre publice și să cerem respect celor care, agățați de fotoliile lor, nu au arătat decât dispreț față de cei care au pierdut totul și ne-au luat de-a dreptul proști pe restul. Nu este mult cerut. Sau da, depinde cum privești.