Muzeul Prado a prezentat la sfârșitul lunii februarie restaurarea tabloului Regina Isabela de Bourbon, călare: este momentul să explorăm visele și minciunile autorului său, Diego Velázquez (1599-1660). Spre sfârșitul vieții, geniul aspira să devină cavaler al Ordinului Santiago: singura modalitate de a-și continua incredibila ascensiune la curtea lui Filip al IV-lea. În 1627 i se acordase un beneficiu ecleziastic de 300 de ducați, iar doar un an mai târziu era deja pictor de cameră, cu un salariu de 12 reali pe zi. La 8 martie 1652, a fost numit Aposentador Real (responsabil cu organizarea evenimentelor, de exemplu), cel mai înalt rang la care putea aspira fără a avea titlu nobiliar. Folosea pictura ca pe un lift social și trebuia să mintă dacă voia să continue să urce.

În Spania secolului al XVII-lea, acest lucru se numea „disimulare“. Velázquez a angajat un fel de detectivi – o practică obișnuită – pentru a căuta în arhivele seviliane pe cineva cu descendență nobilă a cărui identitate să o poată uzurpa (este probabil ca familia Silva, ramura paternă, să fi fost evrei portughezi stabiliți în capitala andaluză) și pentru a justifica puritatea sângelui său. Cu sânge rece, pictorii Carreño de Miranda, Zurbarán și Alonso Cano au mințit în fața Consiliului Ordinelor, declarând că Velázquez nu avusese niciodată un atelier pentru a vinde picturi. Cu alte cuvinte, nu practicase niciodată o meserie „josnică“ și nici nu era un pictor „de duzină“, cel mai de jos nivel. Pictura era considerată o artă nobilă și, deși se primeau bani pentru ea, acest lucru se făcea în urma unei comenzi sau pentru satisfacerea unei cereri. Vânzarea era ofensatoare, iar comerțul cu opere străine necesita plata impozitului „cábala“. Consiliul nu a considerat dovedite „noblețea și calitățile“ pictorului. Dar regele, în 1659, a obținut o bulă papală. Pură „lingusire“, în semantica epocii.

O altă minciună care a schimbat narațiunea a fost că Velázquez nu avea atelier. În 1625 – la doar 26 de ani – își instalase casa și atelierul pe aleea Concepción Jerónima din Madrid. Artiștii Francisco Barrera (1595-1658) și Diego Rodríguez (decedat în 1661) susțin – conform istoricului de artă Ángel Aterido – că pictorul de cameră (numit în 1628) „avea atelier [adică, magazin] acasă, cu oficiali și ucenici, și că, fiind plătit, realiza orice lucrări i se comandau“. Barrera și Rodríguez s-au plâns că ei plăteau impozitul militar, în timp ce geniul ignora orice obligație. „Sevilianul“ – așa cum era poreclit la Curte datorită influenței sale – comunica direct verbal cu Filip al IV-lea, ceva inimaginabil pentru oricine altcineva, și și-a jucat cartea. „Vinde regelui portretele, dar și lucrările aduse din prima sa călătorie în Italia (Tunica lui Iosif, Vederi din grădina Vilei Medici din Roma sau Forja lui Vulcan), acceptă comenzi (Hristos răstignit pentru Jerónimo de Villanueva) și este probabil să fi făcut comerț cu picturi străine“, susține un fost oficial de rang înalt al Muzeului Prado.

Velázquez a trebuit să onoreze nenumărate cereri, în special portrete. Aici a intervenit atelierul: probabil a supervizat multe lucrări sau le-a pictat în atelier. Juan Martínez del Mazo (1611-1667), ginerele maestrului, era unul dintre membrii săi și participa la realizarea picturilor în ulei. Surprinzătoare este imaginea sclavului Juan de Pareja (1606-1670), care o însoțea pe Juana Pacheco (1602-1660), soția lui Velázquez, la notar, pentru verificarea documentelor. Era un martor, spune Aterido, care făcea parte din rețeaua seviliană. Chiar și Martín Gajero, tâmplarul responsabil cu „furriera“ (îngrijirea bunurilor palatului), era căsătorit cu o servitoare a geniului, Andrea Usero. Maestrul și-a folosit talentul imens și pentru a escalada Everestul Curții Regale.