Aveam paisprezece ani când profesorul meu de literatură mi-a dăruit acea carte mistică. „Ființă umană fragilă, spune și scrie ceea ce vezi și auzi”, îmi amintesc că am citit și am subliniat - cu entuziasmul cuiva care descoperă brusc maximul care de acum înainte îi va ghida pasiunile - undeva printre numeroasele sale pagini pline de fervoare și tandrețe. Erau cuvinte dictate de Hildegard de Bingen însăși de Dumnezeu și parafrazate de Victoria Cirlot în „Privirea interioară”. Și eu, care mai târziu nu am studiat literatura pentru a îmbrăca mai repede fetele sfinte licențiate, am crezut mult timp că femeile care intraseră în acel manual au fost singurele de acest fel care, cu inteligența și credința lor, au imprimat frumusețea și stigmatul inimilor înflăcărate din acele vremuri îndepărtate. Spre surprinderea mea, feminismul m-a făcut să înțeleg că ignoranța mea nu este doar a mea, ci că o parte din această necunoaștere a existenței trecutului poeteselor noastre atârna și în academii și cataloage de poezie, străine de citirea liricii create de o altă mână de autori care au scris, rupând tot atâtea scheme câte au aruncat în aer însoțitoarele lor religioase; mă refer la trubaduri, sau, mai bine zis, trubadurițe, protagonistele unei antologii importante editate, cu prefață și traduse și de poeta, editorul și eruditul Clara Janés: „Zorii”. Sau fața trubadurilor fără văl.

„Zorii” este o colecție a singurelor trubaduri cunoscute până în prezent, femei din înalta societate din secolele al XII-lea și al XIII-lea, a căror lectură, studiu și recunoaștere au început abia la sfârșitul secolului al XIX-lea. Numele lor nu depășesc douăzeci, comparativ cu aproximativ patru sute care alcătuiesc listele trubadurilor bărbați; iar poveștile vieților lor, adesea vagi și inaccesibile, pot fi dezlegate în studiile unor autori precum Marirí Martinenqo sau Magda Bogin, ultima fiind citată de Janés pentru a sublinia ideile sale despre extinderea semnificației iubirii curtenești, care este prezentă în toate. Se știe că acest tip de poezie în limba occitană a fost creat pentru a fi cântat și pentru a distra, precum și pentru a atinge conștiința, prin sublimarea iubirii erotice, adesea interzisă și străină de normele maritale. În ciuda intenției sale novatoare, după cum observă Clara Janés, această poezie a căzut și în reprezentarea femeii ca o ființă pasivă, întotdeauna servilă și supusă, abia simțitoare, și tocmai de aceea vocea autorilor „Zorilor” este și mai unică și radicală, deoarece aici „ele sunt amantele, cele care aleg, cele care suferă, de asemenea”, și „din adorate devin adoratoare”. Nu există nicio îndoială cu privire la amprenta safică în această filozofie interioară conform căreia, dacă ceva este bun, este pentru că este frumos, și invers, dar, mai presus de toate, așa ne propune imaginația noastră. Numele lor? Printre alții, contesa de Dia, Azalais d'Altier, Bieiris de Romans, Guilhelma de Rosers sau misterioasa Constanța, regina Majorcăi, autoarea, după părerea mea, a celui mai frumos poem dintre cele conținute aici:

„Îl iubesc pe cel care este bun și frumos, / Și sunt fericită, ca o pasăre albă / Care din dragoste își scoate cântecul. / Și eu sunt doamnă și domnesc, / Și să nu mă mustre cel pe care îl iubesc, / Căci mai presus de toți sunt cea mai bună amantă, / Și l-am ales pe cel mai demn, / Cel mai bun; și-l iubesc atât de mult, / Încât pare că-l văd în gând”.

Nu există nicio îndoială cu privire la amprenta safică în această filozofie interioară conform căreia, dacă ceva este bun, este pentru că este frumos, și invers, dar, mai presus de toate, așa ne propune imaginația noastră. Ființa iubită este văzută ca un spirit fantastic și liber, și nu atât ca un obiect de colecție. Dacă de la mistici am învățat că versurile sunt obiecte de credință, atunci împreună cu trubadurii descoperim că, cu ajutorul liricii amoroase, putem evoca orice aspirație, deoarece prin poem ea va deveni adevărată. Om rebel, scrie și cântă ceea ce dorești și iubești?

„Zorii”, sau fața trubadurilor fără văl

Diferiți autori

Editare și traducere din occitană de Clara Janés

Ediții ale Orientului și Mediteranei, 2024

216 pagini. 17 euro

Căutați în librăria dvs.