Orice scriitor semnează un pact cu diavolul

Orice scriitor semnează un pact cu diavolul care îl împiedică să citească din plăcere. I se permite, în schimb, să demonteze orice text în căutarea acelor resorturi – stilistice și chiar pecuniare – care vor îmbunătăți, dacă învață să le apese, calitatea și receptarea noii sale lucrări. Curiozitatea te împinge, în fața unui roman de succes, să extinzi cercetările: Ce mecanisme împing un text să devină bestseller? Se ascund în el sau îl transcend?

„Soțul meu”, al scriitoarei franceze Maud Ventura

„Soțul meu”, al scriitoarei franceze Maud Ventura (32 de ani), pare una dintre acele lucrări destinate notorietății: publicată în 2021, ajunge în Spania, în traducerea Mariei Teresa Gallego și a Amayei García (mamă și fiică), precedată de eticheta „Cel mai bun prim roman în Franța”. Punctul de plecare este atractiv: după 15 ani de conviețuire cu soțul ei, protagonista este încă prinsă în zbuciumul specific începuturilor îndrăgostirii și, având posibilitatea de a se bucura de viața ei – perfectă, în aparență – insistă să-și risipească energia distorsionând fiecare gest, amplificând fiecare detaliu și analizând fiecare mișcare până la delir, avansând dominată de frica de abandon și, chiar având independența economică pe care i-o oferă un loc de muncă, își construiește rutina în jurul prezenței soțului, în stilul acelor "trad wives" (soții tradiționale) care în aceste zile – dacă ne luăm după ceea ce algoritmii se încăpățânează să promoveze – par să câștige teren. Romanul te îndeamnă să te întrebi, cu fiecare întorsătură a acțiunii, ce as în mânecă ascunde autoarea sa.

Stilul este agil; Ventura are talent din plin pentru a menține tensiunea și atenția de la început până la sfârșit. Singularitatea textului, totuși, îi limitează analiza: se bazează atât de mult pe intrigă, încât nu este posibil să te referi la el cu libertate, și cu atât mai puțin cu o vocație critică, fără a face aluzie la o întorsătură care, chiar fără a intra în detalii, ar ajunge să dezactiveze artefactul. Să menționăm, în orice caz, că această recenzie conține un spoiler – ce substantiv foloseam înainte ca rețelele sociale să ne împingă să adoptăm acest cuvânt? –, deoarece sunt îndemnat să dezmembrez mecanismul. Vă invit să săriți la ultima propoziție: va fi ca și cum v-ați astupa urechile.

Munca lui Ventura, care pune sub o lupă servituțile și angoasele iubirii romantice până când arată fața sa cea mai aberantă – și scriu "până când", și nu "pentru", deoarece finalul schimbă totul, începând cu prepoziția –, nu-și capătă adevărata entitate decât odată cu sosirea unui scurt epilog, o codă inteligentă – prin faptul că este nesperată – care se dovedește totuși oarecum înșelătoare, verișoara bogată a mult-folositului recurs "și a fost un vis": acolo se dezvăluie, prin vocea soțului, că rădăcina paranoiei protagonistei este rodul unei manipulări rafinate orchestrate de el însuși. Motivele sale, doar schițate, nu oferă altă opțiune decât să te încredințezi psihopatiei unui personaj care și-a torturat soția timp de 15 ani lungi, bazându-se pe propriul beneficiu, când ar fi obținut mult mai mult dacă i-ar fi arătat tandrețea pe care ea o dorește atât de mult. Și, cu toate acestea, este incontestabil că romanul – la fel cum va face și filmul, dacă se va turna vreodată – reușește, ca un bun thriller, scopul său: se citește cu plăcere – vinovată sau nu –, atâta timp cât accepți să treci cu vederea acel artificiu.

Soțul meu

Maud Ventura

Traducere de María Teresa Gallegos și Amaya García

Nórdica, 2025

204 pagini

21,50 euro