Autoarea elvețiană Fleur Jaeggy, care și-a dezvoltat literatura în limba italiană, este o scriitoare corozivă și, în același timp, pervers de delicată. Rezerva și retragerea socială sunt amprenta ei distinctivă.

Ea a declarat odată: „Detest relațiile sociale” și „când scriu, încep prin a scoate lucruri, le șterg din capul meu”. Din acest exercițiu de deposedare se naște o interioritate extremă care suprimă sau face superfluă anecdota, privilegiind „silabele absente” – elementul care se opune informației sterile și modei pieței.

S-ar putea spune că fiecare dintre cărțile ei reinaugurează dreptul la disidență, făcând să apară, dintr-un crater gol, așchii nemaiauzite.

Provocarea pentru cititor este mare. Trebuie să pătrundă în narațiuni care abundă în fraze fără legătură, timpuri verbale răsturnate, puncte de vedere instabile și personaje care își schimbă numele sau genul ca niște pacienți fără diagnostic. Și toate acestea fără ca vreo intrigă sau deznodământ să articuleze un conflict, cu atât mai puțin să-l rezolve.

Ermetismul rezultat este orbitor, la fel ca și claritatea propunerii estetice. I s-a reproșat adesea răceala. Nu este ciudat: inteligența este adesea confundată cu anestezia afectivă. Totuși, criticii subliniază:

„Ceea ce este glacial dezvăluie, de asemenea, sentimente, poate mai limpezi, mai pure, mai directe. Este ca și cum frigul ar condensa lexicul, încărcând substantivele cu semnificație.”

Cert este că această scriitoare corozivă nu încetează să creeze personaje care transmit angoasele unei vieți legate de marele cordon ombilical care este moartea. Adulți sau copii, mai ales fete fără o vârstă specifică, provenind din familii marcate de sinucidere sau abuz, sunt împinse să respire în cercuri din ce în ce mai înguste, să se miște prin istorii trunchiate, fără altă avere decât halucinațiile lor conștiente.

Toate cărțile ei, de la cele timpurii până la cele recente, etalează același laconism revoltant: construiesc miniaturi cu figuri terminale care, renunțând la o parte semnificativă a vieții, se angajează în proiecte și dorințe pe care nu reușesc să le cunoască sau să le formuleze. În toate, prevalează „tăierea” – modul de a sculpta tăcerea juxtapunând planuri de sens și de a atenta la ordinea gramaticală și sintactică (care este și ordinea morală).

Marele protagonist al acestor cărți este limbajul. Tulburările lingvistice, juxtapunerea irațională și frazele care alimentează haosul o dovedesc. Cuvintele sunt, pentru această autoare, aproape la fel de mizantrope ca și personajele și trăiesc, ca și ele, o viață asocială într-o lume cotidiană sustrasă.

Un punct de cotitură în traiectoria lui Jaeggy este marele ei roman autobiografic, unde muzica crudă și eschivitatea intrigii persistă, dar excentricitatea este pusă în slujba unei nudități emoționale care expune și dublează durerea, făcând-o tragic de lucidă. Proza ei, care amintește de art brut și de viziunile epilepticilor, rămâne fidelă sieși, etalând o „splendoare disfuncțională”.

Născută la Zurich în 1940, Jaeggy s-a stabilit în Italia, asumându-și un exil lingvistic voluntar, deoarece considera germana „limba funeraliilor”.