Jurnalistul și scriitorul Toni Cruanyes este fotografiat cu o cititoare și unul dintre exemplarele sale în ziua de San Jordi 2025, în Barcelona. Alberto Paredes (Europa Press).

Într-un articol din 1990, David Foster Wallace analiza narațiunea postmodernă nord-americană ca fiind produsă în relație cu televiziunea. Omniprezența dobândită de acest mediu începând cu anii șaizeci a modificat complet scrierea, difuzarea și percepția conținutului literar, articularea pieței culturale și imaginea publică a scriitorilor. Părea că televiziunea a dus la ultimele consecințe schimbări începute mai timid cu fotografia și radioul și aprofundate cu cinematografia, dar a ajuns să fie doar un episod în mutația socială și literară provocată de dezvoltarea tehnologică tot mai accelerată a secolelor XX și XXI. Este narațiunea de astăzi cea a erei smartphone-urilor? Poezia, cea a epocii Instagram? Critica, cea a comunicării prin BookTok? Noile media pot genera o producție literară diferită, dar mai ales transformă sensibilitățile și capacitățile cititorilor provocând, în ultimă instanță, schimbări substanțiale în formele anterioare care supraviețuiesc. Toate aceste fenomene sunt esențiale în studiul literaturii contemporane. De aceea, din proiectul de cercetare Utilizări și transformări ale genurilor paraliterare în literatura catalană a postmodernității (1968-2021) potențăm aceste linii de gândire.

Pe 24 aprilie am sărbătorit la UAB seminarul Cuvânt, imagine și mass-media în literatura catalană a postmodernității. Mai mulți specialiști au tratat chestiuni centrale despre relațiile dintre scriere și audiovizual. Núria F. Rius (UPF) a analizat modul în care, în a doua jumătate a secolului XX, literatura devine un mijloc de legitimare a fotografiei: se stabilesc dinamici de recunoaștere între egali de către o breaslă, cea literară, care se bucură de statut artistic și intelectual indiscutabil și alta, cea fotografică, care abia îl construiește. Maria Moreno (UB) a studiat renașterea teatrului radiofonic prin intermediul podcasturilor. Din propria experiență, Màrius Serra a ridicat problema modului în care, de la sosirea TV3, s-a stabilit în lumea culturală catalană o tensiune nerezolvată între două limbaje care se doresc și se resping reciproc, cel literar și cel televizual. Teresa Iribarren (UOC) s-a confruntat cu steaua fugitivă a blogului, o formă hipertextuală care la începutul secolului a creat așteptări la fel de mari pe cât de repede a pierdut implantarea.

De-a lungul prezentărilor și dezbaterilor au fost propuse noi spații de analiză și noi abordări pentru studii literare adaptate la problemele omniprezenței mass-mediei audiovizuale. Ceea ce în timpul radioului era mai mult sau mai puțin delimitat ca teatru radiofonic, ajunge să se îmbine cu alte genuri și forme mai narative și mai puțin ușor de încadrat care definesc un obiect de studiu divers. În anii optzeci, TV3 a făcut posibilă implantarea unui model de scriitor care acționează și prin intermediul televiziunii, dar în deceniile ulterioare a derivat către un model născut deja în hibridizarea mass-mediei și a codurilor. În acest spațiu este adesea dificil de determinat dacă autorul profită de televiziune și rețelele sociale pentru a face vizibilă, a îmbogăți și a actualiza opera scrisă sau, invers, aceasta apare ca o consecință a vizibilității dobândite în aceste medii și de aceea este percepută ca actuală și diversă.

Dacă nucleul artei moderne a constat în delimitarea frontierelor și stabilirea limbajelor autonome, se pare că literatura postmodernă se definește din ce în ce mai mult prin punerea în criză a acelor granițe, atât în realizările concrete, cât și în domeniile de acțiune ale scriitorilor. Ceea ce modernii considerau în mod disprețuitor drept cultură joasă sau paraliteratură a sfârșit prin a asalta inima literaturii. Această situație necesită o deschidere a studiilor literare. Dar trebuie să mențină și anumite specificități de bază pentru a nu înceta să se raporteze la epocile anterioare celei a mass-mediei audiovizuale și nici la tot ceea ce durează din acelea. Sau ceea ce ar trebui să dureze dacă nu vrem ca literatura, mai degrabă decât să se deschidă și să crească, să se reducă până la nesemnificativitatea la care o marginalizează atâtea funcții teatrale, benzi desenate, emisiuni de televiziune, filme, podcasturi sau instapoeme care ar putea câștiga mult dacă ar învăța din era autonomiei literare.