O lume se închide odată cu moartea lui Vargas Llosa

Odată cu moartea lui Vargas Llosa, o lume se închide. Nu este vorba doar de lumea operei sale desăvârșite, deoarece acel final ne-a sosit deja acum un an și jumătate: când Vargas Llosa, pe ultima pagină cutremurătoare din «Îți dedic tăcerea mea», anunța că nu va mai scrie ficțiune. Nu, nu este doar asta: se încheie sau se închide și întreaga generație care a explodat la începutul anilor șaizeci, acel grup amplu de romancieri care au irupt în peisajul rigid al Spaniei franchiste și au transformat, poate mai mult decât se aștepta oricine, literatura de limbă spaniolă, identitatea Americii Latine și relația dificilă care a existat întotdeauna între cele două. Acea generație, acuzată la vremea ei că nu este decât un fenomen de marketing (dar am uitat deja numele acuzatorilor, iar în schimb acuzații rămân la fel de relevanți), a aruncat noi lumini asupra maeștrilor care veneau înainte și a deschis breșe în ziduri pentru ca pe acolo să treacă ucenicii care au venit după. Mario Vargas Llosa a fost ultimul din stirpea care începe cu Borges: ultimul dintre acei barbari. Și moartea sa, care nu ar fi trebuit să mă surprindă, mi-a provocat o curioasă senzație de intemperie, ca și cum cineva ar fi luat brusc casa în care am trăit toată viața.

Știrea m-a ajuns la Paris, un oraș care are atât de mult de-a face cu cărțile lui Vargas Llosa — deși foarte puține pagini din opera sa se petrec acolo — ca și Lima din «Conversație la Catedrală». Așa este: pentru că fără Paris, sau fără o anumită idee despre Paris care poate nu există în realitate și nici nu a existat vreodată, vocația literară a lui Vargas Llosa este de neînțeles, el născându-se la umbra romanelor lui Dumas sau Victor Hugo și consolidându-se cu Flaubert și devenind adult cu Sartre și poate cu Malraux. Știu sigur că nicio distincție dintre multele sale nu l-a făcut atât de fericit ca includerea cărților sale în biblioteca La Pléiade, unde sunt adunați toți autorii care i-au importat și unde foarte puțini, foarte puțini, au ajuns în viață; și poate nici măcar premiul Nobel nu i-a umplut sufletul atât de mult ca numirea sa târzie în Académie Française. Oricum ar fi, Vargas Llosa avea o relație superstițioasă și aproape fetișistă cu Parisul; și dintre numeroasele lecturi posibile pe care le oferă viața sa, astăzi mă gândesc la cea care merge de la tânărul angoasat care citește «Madame Bovary» într-un hotel numit Wetter, întrebându-se dacă va fi capabil să fie romancier și chiar luând în considerare posibilitatea de a nu mai trăi, până la bărbatul în vârstă care primește sub cupola Academiei sceptrul care îl distinge ca nemuritor.

Nemuritorii: așa sunt cunoscuți în Franța academicienii, pentru că sunt pe viață și nu încetează să fie nici după moarte, iar această metaforă, în cazul lui Vargas Llosa, capătă acum noi valențe. Ceea ce este un alt mod de a-mi declara convingerea invulnerabilă că romanele sale vor trăi printre noi pentru totdeauna, sau cel puțin atâta timp cât ficțiunile vor continua să existe ca formă de explorare a lumii și, mai ales, atâta timp cât noi, cetățenii, vom simți nevoia imperioasă de a ne răzvrăti sau de a rezista: a rezista împotriva impunerilor puterii, a ne răzvrăti împotriva restricțiilor pe care le suferă libertatea noastră, a rezista și a ne răzvrăti împotriva limitărilor diverse pe care le suferă viețile noastre fragile atunci când se ciocnesc de mecanismele politicii și istoriei. Ficțiunile lui Vargas Llosa, acești 65 de ani care merg de la povestirile din «Șefii» până la ultimul roman, sunt un exercițiu constant de rebeliune în care cărțile au ajuns chiar să se răzvrătească împotriva autorului lor. Ca toți marii romancieri, Vargas Llosa a scris frecvent romane care păreau să știe mai multe decât el însuși. Aceasta este impresia confuză și admirată pe care o ai citind «Istoria lui Mayta», de exemplu, sau «Sărbătoarea Țapului», sau «Vremuri aspre». Romanele lui Vargas Llosa sunt un refugiu, un loc unde să ne protejăm de îndoctrinare și fanatism, un spațiu de disidență.

Asta, în parte, este ceea ce am căutat mereu în ele, și asta voi continua să caut. Am scris mult, și mereu cu recunoștință, despre importanța definitorie pe care a avut-o opera lui Vargas Llosa pentru propria mea vocație. Am scris mult despre exemplul său de disciplină și consacrare încăpățânată acestei meserii care poate fi uneori atât de ingrată, și despre înțelegerea sa a literaturii ca o pasiune exclusivă și excludentă; iar în momente de incertitudine mă vor însoți mereu pledoariile sale neînfricate în favoarea ficțiunii și curajul său incoruptibil de cetățean. Dar astăzi îmi amintesc și de rara sa generozitate și de incapacitatea sa pentru cinism. Ultima oară când l-am văzut, într-un restaurant din Guadalajara, încă mai avea aceeași curiozitate iscoditoare pe care mi-o imaginez tânărului de la hotelul Wetter: culcat într-un pat inconfortabil, citindu-l pe Flaubert, întrebându-se dacă există un viitor pentru el.

Juan Gabriel Vásquez este scriitor. Ultima sa carte este «Numele Felizei» (Alfaguara).