În câteva cuvinte
Teo Lucadamo, rapperul spaniol cunoscut pentru muzica sa inovatoare și ascensiunea sa rapidă, împărtășește în acest interviu sincer experiențele sale personale, dilemele artistice și presiunile din industria muzicală. Fiul actriței Aitana Sánchez-Gijón, el abordează subiecte precum identitatea, privilegiile și impactul faimei asupra vieții sale, oferind o perspectivă fascinantă asupra provocărilor și oportunităților cu care se confruntă artiștii contemporani.
Teo Lucadamo (24 de ani, Alicante) este surprins făcând tracțiuni pe un schelă de construcție în Malasaña, Madrid. Pozează, e clar, dar se vede că vrea să se distreze și să facă oamenii să râdă. Asta este și muzica lui: rime care uneori ating absurdul. Ca în „Ritmo”, piesa care a devenit virală pe TikTok, în care un metronom vrea să fie cardiolog.
„Mi-e dor ca oamenii să se distreze un pic mai mult. Să fie mai glumeți. Există multă teamă de ridicol.” Dar proiectul lui Lucadamo a făcut un pas înainte. Pe 20 martie, lansează El dilema del rapero blanco, primul său album. „Respect hip hop-ul prea mult pentru a mă considera rapper”, explică el. Ideea albumului vine dintr-o conversație între prieteni, în care au pus la îndoială dacă se simte bine compunând rap fiind alb și din clasa privilegiată. „Ce se întâmplă? Nu am dreptul să fac ce vreau?”, se întreabă el. Teoria o cunoaște: „Este o chestiune culturală și rasială. Suprematismul alb care exploatează forma de exprimare a minorităților marginalizate. Să iei arta și să o transformi într-un produs de vânzare. Dar trăim într-o epocă în care căutăm o identitate estetică. Este clar că nu fac parte din acea cultură, dar am fost foarte influențat de hip hop.”
Deci, cum justifică faptul că face rap? „Îmi spun viața. Muzica mea este foarte personală. Dacă premisa hip hop-ului este keep it real, eu o mențin reală.” Lucadamo rapează cu ingeniozitate (flow?) despre situații care se învecinează cu suprarealismul, cotidianul și umorul. Nu vorbește despre droguri sau trafic. Nici nu este și nici nu a fost realitatea lui. „Ar fi cel mai puțin real lucru din lume”, recunoaște el. În albumul său colaborează Mucho Muchacho, unul dintre reperele rap-ului din Spania. Dilema i se aplică și lui? „Cred că se poate aplica tuturor albilor, dar respect pe cineva care crede că este o formă de exprimare universală.”
Lucadamo vine de la ceremonia Goya din Granada. „S-ar putea să fiu un pic confuz. Încă am mahmureală”, își cere scuze. Este fiul Aitarei Sánchez-Gijón, recompensată cu Goya de Onoare. În timpul ceremoniei, camera l-a surprins plângând. „Pentru mine a însemnat enorm acel moment. Este o recunoaștere a carierei mamei mele, care are aproape 50 de filme”, spune el mândru. Dar modul în care a trăit el asta, din interior, generează contradicții: „Mama mea filma filme în fiecare an și am avut o îngrijitoare. Paparazzi erau la pândă lângă casa mea. Nu e bine pentru un copil. Trebuie să fii anonim, iar sora mea și cu mine nu am fost.” Mărturisește: „Pentru mine, a fost mai dificil decât credeam. Da, am avut acces la cultură, confort, resurse... dar există o parte întunecată care nu este cunoscută și care m-a afectat. De aceea m-am emoționat foarte mult la ceremonie. Am văzut toată acea carieră, toată viața mea printr-o prismă și a fost foarte emoționant.”
Fiind ceea ce este considerat un nepobaby, spune el, există un punct de a îndeplini așteptări. „Cresc și văd că mama mea este cea mai tare. Toată lumea o respectă. Atunci spui: „Vreau și eu asta pentru mine. Trebuie să muncesc pentru asta”. Înainte de a studia producția muzicală, s-a format în actorie. Este o învățare care, recunoaște el, i-a folosit pentru muzica sa în prezent. „Actoria te învață să faci ridicolul și să nu-ți pese. Muzica mea nu este înțeleasă fără acel punct”, mărturisește el. A renunțat la actorie căutând să se diferențieze? „100%. Aveam nevoie de propriul meu drum.”
În discursul de la Goya, mama sa s-a poziționat politic. Lucadamo obișnuiește și el să se implice. În profilul său de TikTok a fixat o postare care cere libertate pentru Palestina. „Când deții un megafon, trebuie să o faci. Mama mea ține acel discurs cu un colier de diamante atârnat, care nu este al ei, dar pe care industria îl cere. Cum să nu te poziționezi dacă sprijinul pe care ți-l oferă este susținut de lucruri care merg împotriva a ceea ce gândești? Din păcate, uneori trebuie să taci, pentru că, altfel, ți se închid ușile”, regretă el. El are clare revendicările sale: „Egalitatea, redistribuirea bogăției, drepturile LGTBIQ+, feminismul, dreptul la autodeterminare al popoarelor, educația și sănătatea publică”.
El dilema del rapero blanco este, de asemenea, o critică la adresa industriei. „Aici suntem în alertă permanentă în cazul în care se dovedește că nu ești suficient”, rapează el în UMG, care sunt inițialele pentru Universal Music Group, casa sa de discuri. El a explicat deja că este din cauza nesiguranțelor sale la semnarea cu o multinațională. Ca o pasăre rară, spune el, au încredere în proiectul său și îi dau libertate. „Te simți mărit. Deodată ai o echipă profesională. Pe mine mă inspiră foarte mult și încerc să muncesc”, spune el. Nu este aceeași structură cu angajații, clarifică el: „Eu critic oligopoliurile și piața bursieră, dar oamenii cu care lucrez mă inspiră”. Unde se vede peste trei ani? „Nu știu. Deocamdată vreau să văd cum evoluează acest proiect, care este un pic de nișă. Aș fi putut face mai multe piese ca Ritmo sau La Tostada și prefer să ofer ceva mai mult.” Idei, are.
