În câteva cuvinte
Tom Wilson a fost un producător muzical american influent în anii '60, esențial în definirea sunetului folk-rock și în lansarea unor artiști majori precum Bob Dylan (perioada electrică), Simon & Garfunkel, The Velvet Underground și Frank Zappa. Deși a avut un rol crucial în crearea unor albume iconice, Wilson a evitat faima personală, preferând să se concentreze pe aspectele de afaceri ale industriei muzicale mai târziu în carieră. A rămas o figură enigmatică și subapreciată în istoria muzicii.
Ar putea părea laudele tipice ale unui jurnalist muzical hotărât să celebreze o descoperire: un producător legendar astăzi uitat, facilitator al unor capodopere, un om misterios al rockului din deceniul prodigios, bla bla bla... Se pare însă că acest personaj a evitat deliberat propria mitificare, poate chiar nu și-a apreciat în mod special opera. Spre deosebire de un Phil Spector, nu există cărți despre traiectoria muzicală a lui Tom Wilson, și încă nu a fost subiectul unor documentare. Este adevărat și că nu avea un sunet unic: a fost complice al jazzului de avangardă, definitor al folk-rock-ului, «moașa» unor propuneri distincte.
La Universitatea Harvard, Wilson și-a folosit contactele și elocvența pentru a obține finanțare pentru o casă de discuri dedicată «jazzului avansat», Transition Records. Acolo au debutat Cecil Taylor, Sun Ra și chiar a colaborat cu John Coltrane; așa cum era de așteptat, calculele financiare nu au ieșit. A durat doi ani, între 1955 și 1957, iar Wilson a învățat lecții profesionale. De atunci, a funcționat ca producător angajat, pe statele de plată ale unor case de discuri consacrate.
O altă lecție învățată: conveniența intrării în afacerile pop. Uimitor pentru un afro-american din Texas, în 1964 se afla la cea mai «albă» și anglo-saxonă companie, Columbia Records, responsabil de înregistrările folk ale irlandezilor Clancy Brothers sau ale unui cantautor în ascensiune, Bob Dylan. Acesta dorea să recupereze pulsul rock al începuturilor sale, iar Wilson a știut să-l acompanieze cu o trupă de muzicieni eficienți pe albumul Bringing It All Back Home și pe piesa cataclismică Like a Rolling Stone. În același an, a adăugat un fundal electric piesei The Sounds of Silence, a duo-ului Simon & Garfunkel. Se presupune că nu i-a anunțat pe artiști, care au decis să nu protesteze când, surprinzător, s-au văzut pe locul 1 în topurile americane.
Cu acest CV — și prezentând, de asemenea, o emisiune de radio respectată — a obținut un contract mai bun cu MGM, o casă de discuri puternică ce avea nevoie de reînnoire. A lucrat cu artiști ai casei precum Animals sau The Blues Project. Ca vânător de talente, era eclectic: a semnat contracte cu trupe la fel de incompatibile precum newyorkezii The Velvet Underground și californienii The Mothers of Invention. Cu aceștia din urmă a demonstrat flexibilitate: credea că sunt un simplu grup de blues-rock, dar liderul lor, Frank Zappa, voia să spargă tiparele.
Flexibilitate și poate puțină delăsare. Martorii sesiunilor sale din 1967-1968 vorbesc despre un producător imperturbabil, care lăsa lucrurile să curgă în timp ce citea Wall Street Journal sau vorbea cu agentul său de bursă. Se întâmplă că cel mai exotic aspect la Tom Wilson nu era culoarea pielii sale în lumea palidă a rockului. Ideologia sa era șocantă într-un mediu atât de cool: republican încă din anii studenției, nu ascundea faptul că îi plăcea să speculeze cu banii săi.
Și de obicei câștiga pe bursă. În anii șaptezeci, a abandonat prima linie de luptă, s-a detașat de războiul dintre artiști ambițioși și case de discuri precaute. A gestionat afaceri muzicale, a investit în studioul Record Plant. Bănuiesc că nu considera relevante activitățile sale anterioare. Aceasta a fost și experiența mea: prin intermediul biroului din New York al CBS, am obținut adresa sa. I-am scris lăudându-i măreția și punându-i câteva întrebări despre munca sa ca producător. Nu a răspuns și nu am putut insista: un infarct l-a doborât în 1978.
