În câteva cuvinte
Articolul explorează filmul „Vecinul meu Totoro” de Miyazaki, remarcând tranziția de la o poveste aparent simplă la una cu substrat melancolic. Este discutată o teorie populară, dar înfricoșătoare, care leagă filmul de un caz real de crimă și sinucidere din 1963, portretizându-l pe Totoro ca un zeu al morții. Această interpretare a fost oficial dezmințită de Studio Ghibli în 2006. Autorul reflectează asupra tendinței de a căuta laturi întunecate în opere de artă, posibil influențată de popularitatea genului „true crime”.
Presupun că acesta este efectul unui film bun: la fiecare vizionare descoperi noi straturi, chiar şi atunci când l-ai văzut de cinci sute de ori într-o lună. Vorbesc despre „Vecinul meu Totoro”, fabula lui Miyazaki din 1988. Două fetiţe se mută la ţară şi acolo întâlnesc un fel de iepure uriaş magic care sforăie, urlă şi se lasă văzut din când în când lângă trunchiul unui arbore de camfor.
La primele vizionări, simplitatea intrigii m-a înşelat: credeam că va fi ca „Familia Durrell”, una dintre acele producţii unde „nu se întâmplă nimic” şi care oferea un refugiu momentan de la problemele terifiante ale lumii. La fel ca „Familia Durrell”, „Totoro” începe cu o familie care se instalează într-o casă mare în mijlocul naturii; mama este bolnavă în spital, iar tatăl, un bărbat tandru şi copleşit care adesea uită să pregătească prânzul, lucrează ca profesor universitar. Cele două surori aleargă libere prin pădure şi interacţionează cu spiritele magice. Principalul este Totoro, o combinaţie între pisică, iepure şi bufniţă, care scoate nişte răgete înfricoşătoare şi se deplasează într-un autobuz-pisică pe care doar copiii îl pot vedea. Totul este o combinaţie perfectă de magie infantilă şi bucolism rural, cu adăugarea fanteziei imobiliare pe care o evocă.
Dar după câteva vizionări, o melancolie teribilă începe să coloreze filmul. Mama absentă şi apropierea morţii sunt ca o linie de bas care subliniază fiecare întâlnire magică. Însuşi Totoro, pufos şi drăguţ cum este, nu încetează să fie enigmatic. Este o creatură amorală şi ambiguă, care aminteşte mai mult de o divinitate hindusă decât de monştrii inofensivi din poveştile pentru copii de astăzi. În timp ce vizionam „Tardes de soledad”, documentarul despre coride al lui Albert Serra, vedeam flash-uri cu Totoro pe chipul impenetrabil al toreadorului. Nu exclud posibilitatea ca vizionarea repetată să mă facă să halucinez.
În orice caz, nu sunt singura: căutând companie pe internet, am dat peste o teorie înspăimântătoare care, se pare, circulă de ceva timp. Potrivit acesteia, întregul film ar fi inspirat dintr-un caz real din 1963, când o fată din Sayama a fost ucisă, iar sora ei s-a sinucis. Atunci, Totoro este, de fapt, un zeu al morţii, iar cele două fetiţe protagoniste, după ce îi oferă o umbrelă, zboară şi fac copacii să crească alături de el, sfârşesc moarte. Se presupune că însuşi Miyazaki a presărat în film zeci de indicii care confirmă fundalul morbid.
Această teorie a devenit atât de populară încât însuşi Studio Ghibli a dezminţit-o oficial în 2006. Acest lucru m-a liniştit. Miyazaki nu are nevoie să recreeze o crimă reală, traumatică, nici să facă mari teorii despre răutatea umană pentru a-şi construi universul. Asta fac deja cei care aspiră să fie Truman Capote şi adesea rămân la jumătatea drumului, precum Carrère de la Hacendado care ocupă titlurile ziarelor în aceste zile. Impulsul de a lega cel mai îndrăgit film din univers de o crimă monstruoasă spune multe despre mentalitatea parazitară a durerii altora care alimentează industria „true crime”, inclusiv în lumea editorială, dar acesta ar fi deja subiectul unui alt articol.
