Pagină din 'Pijama, portabil, biscuiți', de Alberto Madrigal, publicată de Norma.

Într-o zi, Alberto Madrigal a avut o revelație. Slujba sa, la o companie de jocuri video, îi aducea destule bucurii: salariu bun, mediu plăcut, sarcini creative. Cu toate acestea, nu avea nimic de-a face cu visul său: să creeze benzi desenate. Așa că, dintr-o dată, a scris pe o hârtie ani de dileme nerezolvate. O descărcare, o oarecare ușurare și înapoi la rutină. "Nimeni nu trebuie să citească asta", își amintește că s-a gândit. Deși, a doua zi dimineață, el însuși s-a uitat din nou la acele reflecții. Și a decis să le transforme în patru pagini de desene. Premisa, în teorie, a rămas fermă. "Nu se va vedea niciodată", și-a repetat. După ceva timp, a trimis materialul câtorva editori. "Un trabajo de verdad" (Norma) a marcat, în 2013, debutul lui Madrigal în romanul grafic. Spunea, mai exact, povestea unui tânăr prins între dorința sa de a fi desenator de benzi desenate și recomandarea pe care i-o făceau toți de a-și căuta "o slujbă adevărată", ceea ce a servit drept titlu pentru banda desenată. În mod clar, nu i-a ascultat. Dimpotrivă, astăzi viața lui de zi cu zi este strâns legată de benzi desenate. Și invers: benzile desenate din "Todo va bien" sau "Pijama, portabil, biscuiți", despre stabilirea în Berlin, relația de cuplu sau creșterea copiilor, le-a trăit înainte de a le desena. "Încă mă autoamăgesc. Încă sunt convins că nu o voi arăta niciodată", subliniază el.

De ani de zile, însă, jurnalele sale intime ajung la dispoziția oricui. La fel ca cele ale sutelor de autori care au transformat autobiografia sau măruntaiele familiale într-unul dintre pilonii benzilor desenate. Amintirile Holocaustului pe care tatăl lui Art Spiegelman le povestește fiului său în "Maus", copilăria și fuga din Iranul revoluției islamice pe care Marjane Satrapi le rememorează în "Persepolis", sau căutarea de răspunsuri personale și familiale ale lui Alison Bechdel în "Fun Home" aparțin canonului celei de-a noua arte. "Ce-mi place cel mai mult sunt monștrii", de Emil Ferris, a devenit un clasic instantaneu, la fel cum experiențele personale ale lui Zerocalcare au plasat de mai multe ori o bandă desenată ca cea mai vândută carte din Italia. În Spania, omagiile desenate de Paco Roca părinților săi în "La casa" și "Regreso al Edén" ocupă vârful benzilor desenate, unde locuiesc "El arte de volar", de Antonio Altarriba și Kim, "María y yo" sau "Algo extraño me pasó camino de casa", ambele de Miguel Gallardo, "Estamos todas bien", de Ana Penyas, și a urcat recent "El cuerpo de Cristo", de Bea Lema, Premiul Național pentru Benzi Desenate din 2024. Nu există lună fără noi autoficțiuni în benzi desenate, precum recenta "Recuérdanos para vivir", unde Joanna Rubin Dranger investighează dispariția rudelor sale în cel de-al Doilea Război Mondial.

Pagină din 'Regreso al Edén', de Paco Roca, publicat de Astiberri. Paco Roca

De aceea, prima ediție a Târgului de Benzi Desenate de la Madrid, între 27 și 30 martie, a recurs la o bază atât de solidă pentru a-și construi programul. "Banda desenată a abandonat în mare măsură portretul lumii exterioare pentru a aprofunda în relatările spuse la persoana întâi, introspective până la punctul experimental", reflectă Elisa McCausland, curatorul inițiativei, care a plasat narațiunea personală printre axele programului. L-a botezat, mai exact, "casa", și datorită analogiilor dintre structurarea unei case și a unei intrigi în benzi desenate. Experta, în realitate, subliniază că a noua artă desenează eul încă de la origini, într-un mod mai mult sau mai puțin evident. Îi citează pe Fay King, Peanuts de Charles Schulz sau poveștile lui Yoshiharu Tsuge. Și explică faptul că tendința a explodat în anii șaizeci și șaptezeci, prin intermediul benzilor desenate underground. Acum, este în vogă, poate mai mult ca niciodată, în cadrul romanului grafic. Deși și în afara lui, pe stradă și pe rețelele sociale, în cinema sau în literatură.

"Benzile desenate sunt un loc minunat pentru a povesti episoade autobiografice plictisitoare, datorită flexibilității lor. Multe dintre poveștile pe care le spun ar fi foarte greoaie fără desene care să le facă amuzante. Și combinând textul și imaginea, lasă mai mult spațiu decât literatura pentru a te juca cu timpul, elemente fantastice... Sunt un vehicul ușor pentru a transforma un clișeu comun în ceva unic sau interesant", reflectă Julia Wertz. Desenarea ieșirii sale din alcoolism, mai exact, i-a luat un deceniu, dar acum vede o anumită coerență în timpul trecut: "Așa funcționează recuperarea în viața reală". Nu degeaba, și-a intitulat opera "Los incorregibles" (Errata Naturae). Lui Rubin Dranger i s-a prelungit, de asemenea, proiectul. Știa că bunicii ei fugiseră de pogromuri, avea fotografii și interviuri înregistrate. Nu știa, totuși, cât de departe o va duce călătoria: "Nu aveam idee că va atinge o asemenea magnitudine. Ceea ce a început ca o explorare personală s-a extins până la a descoperi mai multe decât mă așteptam, atât despre familia mea, cât și despre acțiunile Suediei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Procesul a fost extrem de provocator, uneori complet copleșitor și, în același timp, cea mai satisfăcătoare muncă pe care am făcut-o vreodată".

Benzi desenate din 'Los incorregibles', de Julia Wertz, publicat de Errata Naturae.

"Autoficțiunea este populară pentru că oamenii caută în artă un anumit adevăr fără intermediere. Vrem să mergem la inima problemei și este foarte fascinant să vezi o persoană desenând toate acestea într-un roman grafic", adaugă Glenn Head, care în "Chartwell Manor" (La Cúpula) a povestit abuzurile sexuale pe care le-a suferit în adolescență într-un internat. Gato Fernández a încredințat, de asemenea, benzii desenate, în "La sombra de la cucaracha", ororile pe care le-a suferit din partea tatălui său. Și autori precum Peter Pontiac (în "Kraut"), Jiro Taniguchi ("El almanaque de mi padre"), María Herreros ("Un barbero en la guerra") sau Sole Otero ("Naftalina") au transpus în benzi desenate dileme, dispute, traume, dureri și secrete din casele lor. Ca în orice familie, dar povestite publicului. Madrigal susține că dezvăluirea lumii sale interioare este "superterapeutică". Îl ajută să se exprime, să se înțeleagă și chiar i-a oferit un oarecare sprijin pentru a face față unui moment personal deosebit de critic: "O parte din mine, în adâncul sufletului, știe că se va putea hrăni din acele experiențe pentru a-mi îmbogăți munca". "Să mă desenez pe mine însumi și să-mi spun povestea a fost surprinzător de plăcut. Nu sunt un exhibiționist, dar nu am probleme în a aborda amintiri traumatice din copilărie pe pagini", asigură Head.

Élodie Durand a reușit să normalizeze într-o bandă desenată, printr-o resursă grafică, epilepsia de care suferă: "El paréntesis". Și Wertz revendică importanța de a te deschide pentru a vorbi chiar și despre cele mai complicate probleme. Dar, dacă o operă creativă implică întotdeauna riscul ca publicului să nu-i placă, nu este și mai amețitor să împărtășești amintiri dureroase? "Pentru mine nu a fost deloc dificil cu Los incorregibles. Să-l consideri riscant nu face decât să perpetueze stigmatizarea. Periculos este să nu fii deschis cu oamenii din jurul tău și să lupți singur. Nu spun că toată lumea ar trebui să-și anunțe problemele lumii, așa cum fac eu. Dar cu cât te deschizi mai mult în legătură cu aceste probleme, cu atât mai ușor va fi pentru alți oameni să fie sinceri și să găsească sprijinul de care au nevoie", răspunde autoarea.

Benzi desenate din 'Chartwell Manor', de Glenn Head, publicat de La Cúpula.

Deși, odată ce viața inundă arta, se poate întâmpla și invers. În "Heimat", investigația desenată a Norei Krug despre posibilele legături naziste ale celor dragi, autoarea relatează obstacolele și tăcerile pe care i le-a opus propria familie. Cercetarea Annei-Lina Mattar în "El anillo de la serpiente" despre amintiri uitate nu a fost nici ea deosebit de confortabilă pentru anturajul ei, în timp ce Rubin Dranger subliniază exact contrariul: a simțit sprijinul rudelor și crede că procesul chiar a apropiat-o de unii dintre ei. Wertz asigură că a arătat "Los incorregibles" tuturor celor care apăreau reflectați, înainte de publicare. Cu o excepție: "Despre cine m-a enervat, scriu ce vreau". Madrigal recunoaște că a vorbi despre intimitatea sa poate genera tensiuni cu persoanele apropiate, pentru că, povestind-o, deja o schimbă. "În plus, de multe ori, se simplifică sentimente și emoții care în realitate sunt complexe", subliniază el. De-a lungul anilor, a decis să nu arate nimănui munca sa în primele etape, când sensibilitatea sa este mai fragilă. Ultima sa lucrare, de fapt, este prima pe care anturajul său nu a citit-o anterior. "A existat o reacție complicată în familie, din câte am putut afla. Era de așteptat. Dar memoriile în benzi desenate sunt despre a spune adevărul", adaugă Head.

Guy Delisle a încercat cum a putut în "Pyongyang", roman grafic despre șederea sa sub regimul ermetic al Coreei de Nord. Apoi, a continuat să călătorească și să deseneze, în "Crónicas birmanas" sau "de Jerusalén". Chiar și suișurile și coborâșurile sale ca părinte au ajuns să alcătuiască "Guía para un mal padre". Pentru că, pe lângă cele mai întunecate puțuri ale existenței, banda desenată personală iluminează de obicei umbre mult mai cotidiene: egolatrie, nesiguranțe, mici nevroze casnice. Ironia, tandrețea și melancolia pătrund în "La soledad del dibujante", de Adrian Tomine, sau "Los estratos", de Pénélope Bagieu. Și, în treacăt, adesea, autobiografiile în benzi desenate împărtășesc și o imagine dulce-amăruie a sectorului, între precaritate și vocație. "O bandă desenată oferă libertatea absolută de a o putea face singur cu hârtie și creion. Dar este o meserie din care este dificil să trăiești. De aceea, este de obicei una dintre primele anxietăți care apare în aceste cărți", spune Madrigal.

Detaliu de pe coperta 'Recuérdanos para vivir', de Joanna Rubin Dranger, publicat de Planeta Cómic.

Despre aceasta se va vorbi în cadrul întâlnirilor pe care Elisa McCausland le-a organizat la Târgul de Benzi Desenate de la Madrid. Deși curatorul invită chiar să mai facă un pas. Subliniază relevanța benzii desenate personale. Revizuiește-i meritele și cheile. Dar și pune-o sub semnul întrebării: "A sosit momentul, având în vedere presupusa stare de efervescență și maturitate pe care a atins-o banda desenată de autor(ă) în țara noastră, să analizăm cu perspectivă și spirit critic diferitele autoportrete care detectează simptomatologia, da, dar care par să se fi blocat în niște constante ușor de recunoscut și oarecum (auto)complăcute, care împiedică avansarea către noi teritorii tematice și expresive. Autobiograficul este foarte bun, dar se detectează oboseală în formulă; există o întreagă lume de explorat și de gândit acolo". Și de desenat.