«Nu poți veni la Barcelona și să stai aici doar o zi», spune emoționată Twiggy (Londra, 75 de ani), care a decis să ajungă în orașul catalan cu o zi înainte de a prezenta la Moritz Feed Dog, «Twiggy», al doilea documentar al lui Sadie Frost, pentru a se bucura de oraș. Cu patru ani înainte, Frost a prezentat la festival «Quant», un film cu care a revendicat moștenirea lui Mary Quant. Regizoarea a refuzat atunci să abordeze orice urmă de obscuritate din istoria creatoarei de modă, și pentru a vorbi acum despre cea a supermodelului britanic, a recurs din nou la lumină. «Sadie credea că deja sunt multe documentare întunecate. Dorința ei era să facă ceva bun, emoționant și distractiv. Voia să spună o poveste emoționantă și cred că motivul pentru care funcționează atât de bine în Anglia este că, atunci când oamenii văd documentarul, termină cu un sentiment de împlinire», explică ea.

I s-a oferit de nenumărate ori să facă un documentar despre viața ei. De ce a ales-o pe Sadie Frost?

A apărut fără să fi fost planificat, așa cum mi s-a întâmplat mereu cu majoritatea lucrurilor din viața mea. N-am plănuit niciodată să fiu model, dar nici să joc sau să cânt. Am un podcast numit «Tea With Twiggy» la care Sadie a venit la scurt timp după ce a terminat documentarul despre Mary Quant. În Londra este obișnuit să ne întâlnim la petreceri și inaugurări și ne-am înțeles mereu bine, dar nu am aprofundat prea mult. Acum suntem intime. În timpul filmărilor, am întrebat-o dacă va face un alt documentar și a spus că i-ar plăcea să filmeze ceva care s-a întâmplat în anii șaizeci. «Ar trebui să facem un documentar despre viața ta!», a exclamat ea. Mi-a plăcut ideea ca o femeie să conducă proiectul, pentru că aceasta este o poveste eminamente feminină. În plus, cred că, într-un fel, am avut vieți paralele. Am crezut că mă va înțelege bine și că-mi va surprinde bine modul de gândire. În acea seară, a mers să prezinte o vizionare a «Quant» și cineva de la BBC a întrebat-o dacă intenționează să mai facă. A răspuns că tocmai luase masa cu Twiggy. Și așa a început totul. Mi s-a părut amuzant, pentru că mi-a spus: «Am trecut de la a fi șomeră o săptămână la a face un nou documentar».

Când vezi unele dintre interviurile din arhivă, este frapant sexismul implicit în întrebările unor intervievatori. Erați conștientă atunci?

Acum nu ar mai scăpa. Am uitat de toate astea și, când am văzut documentarul, am fost surprinsă. Din fericire, vremurile s-au schimbat. Când mi se spun anumite lucruri, și asta este evident în «Twiggy», le spun cu privirea și cu expresia mea facială să mă lase în pace. Eram foarte tânără. Când l-am văzut pe Woody Allen încercând să mă umilească cu întrebările sale, am fost îngrozită. Eram atât de speriată încât, fără să vreau, am ajuns să-l fac să arate rău, fiindcă el însuși nu știa nici măcar să răspundă la propria întrebare. A fi adolescent pe atunci însemna să fii mai tânăr decât este cineva în adolescența sa acum, pentru că lumea exterioară era mai puțin prezentă. Acum am nepoți și asta mă îngrijorează. În Anglia au început să interzică telefoanele mobile în școli și știu că aici începe să se întâmple. Cred că este corect. Trebuie să-i protejăm pe minori.

Documentarul prezintă perfect modul în care nu v-ați îmbrăcat niciodată pentru a mulțumi privirea masculină.

Niciodată! Mini-rochiile pe care le purtam le purtam din motive de modă; presupun că am avut ceva de-a face cu faptul că au devenit o tendință. Look-ul meu emblematic erau costumele; pe coperta primului meu album purtam un costum alb impresionant de bărbat. Atunci nu puteai cumpăra genul ăsta de lucruri și de asta am mers la Savile Row. Acolo era prietenul meu, Tommy Nutter, care era un croitor grozav al anilor șaizeci. Îmi făcea costume incredibile și cred că ăsta e stilul meu caracteristic. Look-ul pe care îl port acum este dintr-o colecție pe care am făcut-o acum câțiva ani pentru Marks & Spencer. Acum caut pe cineva cu care să mai creez, pentru că este ceva ce iubesc; este pasiunea mea. Acasă am trei mașini de cusut.

Se spune despre dumneavoastră că ați fost primul model cu care femeile se puteau simți identificate. Cu toate acestea, unii cred că moda ar trebui să fie un vis aspirațional și de neatins. Ce părere aveți?

În Anglia, înainte ca eu să ajung, modelele nu erau din clasa muncitoare. Tatăl meu era tâmplar și mama mea casnică: fetele ca mine nu deveneau modele. De asta n-am visat niciodată să fiu model, pentru că modelele proveneau din familii aristocratice sau din clasa înaltă. Aveau siluete impunătoare și erau înalte, ca Jean Shrimpton. Eram o tipă dezordonată care avea niște piciorușe subțiri și niște ochi enormi. În teorie, n-ar fi trebuit să fiu niciodată model, dar s-a întâmplat.

Ex-modelul și actrița Joanna Lumley asigură în documentar că fotografii se comportau cu modelele ca niște adevărați monștri. Ați trăit ceva similar?

Am avut mult noroc și n-am trăit nimic similar, presupun că pentru că atunci când s-a întâmplat totul aveam 16 ani și tatăl meu s-a asigurat că sunt mereu însoțită la ședințe. Am lucrat cu cei mari și au fost minunați. Primul cu care am lucrat, Barry Lategan, era un adevărat gentleman. Am lucrat cu nume ca Richard Avedon, Bert Stern și Helmut Newton.

Vorbind de începuturi, un moment crucial a fost când Leonard of Mayfair v-a tăiat părul. Spuneți că v-a surprins că, fiind el cineva din clasa muncitoare, ca și dumneavoastră, era «foarte piji». Dumneavoastră aveți și oarecare diferență între persoană și personaj sau Twiggy este Twiggy, pur și simplu?

Am avut noroc pentru că atunci când m-au descoperit, a devenit foarte la modă să fii din clasa muncitoare. Au venit Beatles, Stones și un grup de artiști și pictori care au făcut să fie la modă și, datorită acestui fapt, n-am fost nevoită să mă schimb. Ceea ce vezi este ceea ce primești!

Sadie Frost spune că ați făcut ca femeile care se considerau outsideri să descopere că este bine să fii așa.

Interesant este că, dacă aș fi mers la o agenție de modele înainte de a mi se întâmpla tot ceea ce mi s-a întâmplat, nu m-ar fi angajat niciodată, pentru că eram prea scundă. În agenții aveau o înălțime minimă pentru a intra și eu am 1,68 m, deci nu mă încadram. Dar 20 de ani mai târziu, a venit Kate Moss, care are aceeași înălțime, și s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Corpul ei micuț era ca al meu! Nu a fost intenția mea, dar cred că am deschis porțile pentru cei care nu au crezut niciodată că ar putea fi modele. După aceea, au început să angajeze fete mai scunde...

...și slabe!

Cred că așa a fost mereu în industria modei. Chiar și înainte de a ajunge eu, asta a fost o problemă recurentă. Eu sunt așa din fire. Mănânc enorm și îmi place să gătesc. Fiecare trebuie să-și găsească greutatea ideală, pentru că fiecare persoană are o constituție diferită. Acum un deceniu, podiumul părea să parieze pe mărimi mai mari, dar se dă înapoi. Nu cred că internetul ajută.

În prezent, a crede că într-o ședință foto nu există o echipă de machiaj și de stilism pare de neconceput, dar când ați început, trebuia să vă ocupați singură de asta.

Dacă eram angajată, trebuia să mă machiez acasă. Petreceam o oră și jumătate machiindu-mă, pentru că acel eye make-up care a devenit atât de popular îmi cerea foarte multă muncă. Acum mi se spune că modelele nu știu să se machieze, pentru că ajung la ședințe și sunt machiate.

La sfârșitul documentarului, vă întreabă care credeți că este moștenirea dumneavoastră. Nu răspundeți. Presupun că nici acum nu o veți face...

Nu [râde].

Poate pentru că vă gândiți mereu la următorul lucru pe care îl veți face și, vorbind de «moștenire», ar putea părea că ar fi sfârșitul...

Îmi place ideea asta. O să o împrumut.

Sadie se apropie de soțul ei, Leigh Lawson, pentru a-i spune că «moare de foame». «Mi-e foarte poftă de niște tapas bune», spune zâmbind. Twiggy nu doar așteaptă de la trecerea ei prin Barcelona o experiență gastronomică memorabilă («Nu vreau nimic fancy, ci ceva autentic», precizează), ci este emoționată pentru că seara vor merge la un spectacol de flamenco. «Acum vreo 25 de ani, soțul meu a filmat la Madrid un serial american. Am luat un avion ca să fiu cu el și ne-au dus într-un bar de flamenco. Este unul dintre cele mai incredibile lucruri pe care le-am văzut în viața mea. Am plâns de emoție. Când am ajuns ieri, primul lucru pe care l-am întrebat pe organizatori a fost dacă în Barcelona există cultură de flamenco. Aparent nu este atât de popular ca la Madrid, dar în seara asta mergem la un spectacol. Cred că un spectacol ca ăsta îți schimbă viața. Ceea ce am văzut acum 25 de ani nu voi depăși niciodată», spune ea.