Romanul „Vechii Maeștri” al scriitorului austriac Thomas Bernhard, considerat un testament literar, a fost publicat inițial în 1985. La patru decenii de la apariția sa, a fost lansată o nouă ediție în colecția Letras Universales, beneficiind de traducerea clasică a lui Miguel Sáenz și de adnotări explicative menite să faciliteze înțelegerea operei.

Intriga, caracteristică stilului lui Bernhard, este simplă: Atzbacher, un scriitor aflat de ani buni într-un proiect care s-ar putea să nu vadă niciodată lumina tiparului, se întâlnește într-o sâmbătă dimineață, la sala Bordone a Kunsthistorisches Museum din Viena, cu Reger. Acesta din urmă este un critic muzical octogenar, recent văduv și ocazional colaborator la The Times, care dorește să-i facă o propunere. De decenii, Reger vizitează zilnic aceeași sală, așezându-se în fața „Portretului unui bărbat cu barbă albă” de Tintoretto, transformând banca într-un fel de birou portabil.

Cartea este structurată ca o succesiune de monologuri într-un singur paragraf, prin care criticul și ocazional alte personaje denunță falsitatea, mediocritatea și kitsch-ul artei, societății și țării sale – teme abordate și în alte opere ale lui Bernhard. Discursul este perceput ca fiind copleșitor și captivant, perspicace și extrem de amuzant. El trece în revistă filozofia unor gânditori, precum și sensibilitatea literară sau arta lui Klimt. Reger își exprimă vehement dezacordul față de copilărie, stat – pe care îl acuză că „anihilează ființele” –, mentalitatea mic-burgheză, meschinăria menajerelor, grupurile de vizitatori ai muzeelor, mirosul toaletelor vieneze și, desigur, concetățenii săi, pe care îi descrie ca fiind „acoperitori născuți de crime” și Austria ca un „ospiciu”.

„Vechii Maeștri” este atât o critică a culturii, cât și o meditație profundă asupra singurătății și doliului, fiind emoționantă tocmai prin evitarea sentimentalismului și a ipocriziilor. Personajul principal, un demascator brutal care se exprimă prin generalizări și absolute, pare să caute și să tânjească după anumite companioni, chiar și simpla idee de a merge la teatru cu un prieten, știind că spectacolul va fi, fără îndoială, groaznic.