În eseul „Fucked Feminist Fans. Originile #MeToo din cultura pop muzicală” (Dos Bigotes), doctorul în jurnalism Leyre Marinas studiază și revendică fenomenul „groupies”.

„Termenul a evoluat: a apărut din misoginia jurnaliștilor muzicali de la revista Rolling Stone în 1969. Astăzi desemnează icoane ale culturii pop”, explică Marinas. În acel reportaj fondator intitulat „The Groupies and Other Girls” se putea citi: „Și-a vânat bărbatul. Era tipul pe care toate îl căutau și ea l-a păstrat!”. Activarea conceptului a fost un produs sexist al industriei muzicale, orchestrat de jurnaliști. Sau, cum scrie Marinas în eseu, „o romantizare a atitudinilor sexiste ale idolilor față de admiratoarele lor”. Un mediu social și cultural în care muzicienii controlau dorința sexuală feminină, alegând când, cum și unde să facă sex.

Potrivit Fundéu, „groupies” sunt fanii cântăreților, grupurilor muzicale, sportivilor sau ai altor personaje populare. Dicționarul Oxford nuanțează: „în special o femeie tânără, care urmărește muzicieni [...] și încearcă să-i cunoască”. Collins merge mai departe: „o tânără fană a grupurilor [...] care îi urmărește adesea cu speranța de a obține intimitate sexuală”. Reviste precum Vogue sau Vanity Fair le-au celebrat estetica și au transformat în icoane pop pe Edie Sedgwick, Marianne Faithfull sau Anita Pallenberg, un simbol al misterului, excesului și glamourului, care a fost puternic prejudiciat.

Coperta cărții 'Fucked feminist fans'.

Timp de zeci de ani, fanele au fost ridiculizate ca produse ale industriei culturale, sub arhetipul istericelor și nevroticelor obsedate de idolii lor. „O imagine paternalistă și disprețuitoare. Fanele nu doar susțin, ci și denunță dinamici de putere toxice în sector. Generează dezbateri în rețele, conținut, podcasturi… Din fericire, viziunea se schimbă și rolul lor în cultura pop este luat din ce în ce mai în serios”, afirmă Marinas.

Edie Sedgwick, cu body de Venus și ciorapi de Givenchy, fotografiată în 1966. Gianni Penati (Conde Nast via Getty Images)

Fandomurile sunt comunități fundamentale în cadrul industriei muzicale și cinematografice, nu doar pentru că își apără idolii, ci și pentru că fac vizibile abuzuri sistemice. „Fandomul mută munții. Am văzut-o cu #FreeBritney: fără presiunea fanilor săi, probabil că Britney Spears ar fi rămas sub tutela tatălui său”. Comunitățile de fani luptă, de asemenea, împotriva sexismului. „Detectează cazuri de violență și le expun pe rețele, ceea ce poate schimba percepția publică asupra a ceea ce se întâmplă în industria muzicală sau culturală. Datorită lor, probleme precum hărțuirea paparazzi-lor sau abuzurile din industrie au fost vizualizate și dezbătute la scară largă”.

Mișcarea Riot Grrrl, născută în anii '90 în Statele Unite, a fuzionat punk-ul cu activismul feminist și cultura do it yourself (DIY). Versurile lor denunțau violența de gen, cultura violului și lipsa spațiilor pentru femei în scena muzicală. Trupe precum Bikini Kill, Bratmobile sau Sleater-Kinney au devenit referințe ale feminismului muzical. „Riot Grrrl a fuzionat activismul stradal, muzica, cultura pop și punk-ul cu gândirea academică, devenind un megafon cu care mulți oameni s-au putut identifica”, notează Marinas. Cântecele lor au fost un strigăt politic care a făcut vizibile violențele pe care multe femei le-au experimentat. Și-au transformat furia în muzică cu o bază teoretică solidă. În anii '90, mass-media au inaugurat eticheta Angry Young Women pentru a încerca să discrediteze cântărețele care își povesteau experiențele.

„Artiști precum Alanis Morissette au fost încadrați în această categorie pentru că au cântat despre suferință în dragoste sau furie, ceva considerat normal la un cântăreț masculin, dar care la o femeie era incomod. Pentru presa muzicală a vremii, nu era nimic mai enervant decât o femeie care își exprima furia și durerea în mod direct”. Deși mulți dintre acești artiști au avut succes, eticheta a servit la diminuarea valorii talentului și a mărturiilor lor, perpetuând ideea că erau „dezechilibrate”, în loc de creatoare legitime.

În 2005; adică, cu doisprezece ani înainte de #metoo, Courtney Love a denunțat public abuzurile sexuale ale producătorului Harvey Weinstein. „Dar nimeni nu a crezut-o. Deși toată lumea știa ce se întâmplă, nimeni nu a dat importanță. Din fericire, aceste acuzații sunt recuperate”, spune Marinas. În cartea sa, cercetătoarea recuperează și revendică artiștii și mărturiile lor. „Mulți și-au văzut carierele întrerupte. Le-au îndepărtat sau au plecat ei, deoarece nu aveau altă variantă”, asigură ea.

Courtney Love într-o fotografie din 1990. KMazur (WireImage)

Cu MeToo, Yo sí te creo, sororitatea, prezența mai mare a femeilor în mass-media și datorită virulenței rețelelor sociale, mărturiile au devenit protagoniste. O revoluție care vizualizează, dar nu reușește să eradicheze dinamica puterii. „În acest moment nu cred că a existat vreo schimbare după MeToo: multe dintre acuzații sunt cazuri actuale”, spune Marinas. La sfârșitul anului 2024, de exemplu, mass-media făceau ecou zecilor de mărturii colectate în contul de Instagram Denuncias Granada, unde mai multe femei îi acuză pe rapperii Ayax și Prok de agresiune sexuală, hărțuire și abuz: descriu episoade de violență, control și violuri.

„Există o perpetuare, trăim într-un patriarhat și va fi greu să-l schimbăm: este o problemă structurală. Vedem clar asta cu toate denunțurile care apar pe Instagram, în conturi precum cele ale Cristinei Fallarás, sau în funcție de sector sau de breaslă”, spune expertul. Organizarea și unirea femeilor sunt de neoprit. „Trebuie să continuăm să ne plângem, să sprijinim victimele, pentru că, dacă ar depinde de aceste industrii culturale, nimic nu s-ar schimba”, conchide Marinas.