Presiunea pentru creșterea cheltuielilor militare este tot mai mare atât în Uniunea Europeană, cât și în NATO, într-un scenariu internațional din ce în ce mai complex. Spania abordează această dezbatere cu cheltuieli pentru apărare sub nivelul aliaților săi și cu diferențe interne între cei doi parteneri de guvernare.

Fernando García Sánchez, fost șef al Statului Major al Apărării (Jemad) între 2011 și 2017, consideră că, pentru a fi sigură, Spania trebuie să investească mai mult și mai bine. Predecesorul său ca Jemad, Julio Rodríguez, prioritizează cheltuielile sociale față de cele militare și consideră necesar un concept nou și mai larg de securitate.

Invertir más para garantizar nuestra libertad

Fernando García Sánchez

Kofi Annan, care a fost timp de un deceniu secretar general al ONU, a spus: “Nu ne vom bucura de securitate fără dezvoltare, nu ne vom bucura de dezvoltare fără securitate și nu ne vom bucura de niciuna fără respectarea drepturilor omului”. Securitatea este sămânța dezvoltării, a justiției, a egalității, a statului de drept, a democrației și a bunăstării sociale. Și apărarea este digul care protejează libertatea de a ne alege viitorul. Astăzi, globalizarea și lupta pe toate terenurile au creat o situație de insecuritate mondială pe care războiul din Ucraina a făcut-o palpabilă în Europa, în UE și în NATO. Securitatea se bazează pe integrare și pe durabilitate și se obține datorită voinței politice. Clasica dihotomie „tunuri sau unt” a devenit depășită, deoarece securitatea cu „tunuri” este necesară pentru a avea „unt”, adică pentru a ne bucura de libertate, justiție și democrație și pentru a ne menține statul de bine.

Pentru a fi sigură, Spania trebuie să își crească cheltuielile pentru apărare, investind mai mult și mai bine. Avem nevoie de Forțe Armate excelente și echilibrate care să garanteze perenitatea valorilor noastre, a libertății noastre și a stilului nostru de viață și care să fie durabile logistic și operațional. Astfel, vor servi drept pârghie de influență internațională atât militară (în sarcini de sprijin, colaborare, prevenire, descurajare și luptă), cât și politică, diplomatică și industrială. Ele trebuie să „fie”, nu să „pară”, ceea ce implică îmbunătățirea capacităților umane și materiale și raționalizarea organizării și a structurilor lor.

Creșterea investițiilor în apărare, pe lângă atingerea unui anumit procent din PIB, presupune asigurarea unei Spanie democratice cu libertate, justiție și bunăstarea socială pe care o promovează Constituția. O politică de apărare responsabilă și transparentă crește coeziunea socială și, ca o chestiune de stat, facilitează evoluția unei politici naționale de confruntare către alta de colaborare.

Investițiile în apărare cresc gradul de ocupare a forței de muncă, îmbunătățesc PIB-ul și produc impacturi pozitive în I+D+i, ceea ce contribuie la perfecționarea autonomiei noastre strategice și a poziției noastre internaționale.

Dar, cum să ne creștem cheltuielile pentru apărare? Modul în care nu trebuie făcut este să cheltuim doar pentru a ne îndeplini un angajament internațional, eludat în mod rușinos și periculos. A cheltui fără o programare care să ajusteze și să sincronizeze nevoile de personal, de material și de finanțare înseamnă a risipi, nu a investi.

Gâtul de sticlă al acestui proces de reînnoire a Forțelor Armate se află în programări, care trebuie să fie transparente pentru a avea sprijinul cetățenilor. Pornind de la Strategia de Securitate Națională, avem nevoie de o lege de programare și finanțare care să servească pe termen mediu și lung. În mod prioritar, trebuie investit în personal pentru a ridica moralul efectivelor. Este urgentă și o modificare a Legii privind Cariera Militară, a cărei intrare în vigoare datează din 2008, pentru a încorpora în mod masiv rezerviști și a flexibiliza profilul combatantului secolului XXI.

Noua natură a războiului, care a fost evidențiată în Ucraina, obligă la revizuirea și corectarea programelor de înarmare care sunt în curs de desfășurare. Sunt necesare deja Bugete care să aloce 2% din PIB pentru apărare, profitând de normele fiscale ale UE, și, cu sprijinul acesteia, să ajungă până la 3,5%.

Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a prezentat în ziua 4 planul de reînarmare a Uniunii, care detaliază unele dintre capacitățile estimate prioritare: apărare aeriană și antirachetă; sisteme de artilerie, rachete și muniție; sisteme de drone și antidrone; protecția infrastructurilor critice; mobilitate; securitate cibernetică; inteligență artificială și război electronic. Ar trebui să ajustăm aceste capacități la prioritățile noastre strategice, fără a pierde din vedere avantajele tehnologiilor duale și necesitatea integrării și a durabilității operaționale.

Insecuritatea globală întărește importanța apărării ca un element național de caracter existențial, dar demonstrează în egală măsură solidaritate, respectarea angajamentelor noastre și unitatea de acțiune cu aliații noștri.

Fernando García Sánchez a fost șef al Statului Major al Apărării din 2011 până în 2017.

La seguridad es tener techo, no tanques

Julio Rodríguez

Toate războaiele sunt teribile. Niciunul nu începe cu primul foc, deoarece conflictele belice nu obișnuiesc să creeze fenomene din nimic, ci să scoată la iveală chestiuni latente, și niciunul nu se termină când sunt reduse la tăcere armele: post-războaiele sunt adesea la fel de violente și sunt necesari ani, dacă nu decenii, pentru a depăși urmele lor. Mai presus de toate, războaiele sunt o dovadă a eșecului politicii.

Uniunea Europeană a fost construită ca un spațiu de pace tocmai în fața experienței traumatizante a războiului, iar în anii optzeci au apărut concepte precum „securitate împărtășită”, „apărări neprovocatoare” sau „incapacitate reciprocă de a nu ataca”, în ceea ce a constituit un efort colectiv relevant pentru a depăși dilemele Războiului Rece. Raportul lui Olof Palme, în 1982, a avut o enormă repercusiune și se învârtea în jurul principiului „securitatea mea este securitatea ta și securitatea ta este securitatea mea”.

După mai bine de 40 de ani, în schimb, asistăm la un regres accelerat în ceea ce privește aceste abordări: țările occidentale au renunțat la diplomație și la căutarea păcii, lăsând deoparte posibilitatea de a răspunde la conflicte prin eradicarea cauzelor lor și prin sistemul de garanții al dreptului internațional. NATO, mai dependentă de SUA ca niciodată, se întărește, în timp ce OSCE se slăbește, Germania își triplează bugetul militar și se deschide spre participarea la umbrela nucleară, iar Donald Tusk pledează pentru ca Polonia să găzduiască arme nucleare.

Oricât de multă reînarmare s-ar putea propune, în lume există astăzi o competiție complexă în jurul sectoarelor specifice și nicio țară nu va putea domina toate sferele. Controlul datelor, de exemplu, este deja mai eficient decât controlul baionetelor, iar marea rivalitate dintre SUA și China, și viitorul hegemoniei, se vor decide pe căi non-militare. De aceea, surprinde și ar trebui să ne preocupe faptul că în aceste zile se vorbește cu frivolitate și ușurință despre posibilitatea de a ne implica într-un conflict armat, sau că se pledează pentru un proces de militarizare inspirat de doctrine vechi care promit securitate, dar care generează exact contrariul. Istoria demonstrează că „reînarmarea” este drumul care ne va duce la dezastru și că acest termen este un eufemism care anticipează și va justifica mai multe războaie și, odată cu aceasta, sacrificii sociale enorme.

Potrivit Institutului Internațional de Studii pentru Pace de la Stockholm (SIPRI), în 2023 s-au cheltuit 2,4 trilioane de dolari pe arme, o sumă care ar fi suficientă pentru a atinge Obiectivele de Dezvoltare Durabilă, eradicând foametea și garantând servicii de sănătate, educație, locuințe și energie electrică tuturor locuitorilor din lumea în curs de dezvoltare. În Europa, anul trecut, cheltuielile militare ale celor Douăzeci și șapte au atins 326.000 de milioane de euro, de aproape patru ori mai mult decât cele ale Rusiei. În Spania, există o disparitate enormă între cheltuielile oficiale și cele reale: bugetul Ministerului Apărării s-a ridicat la 12.800 de milioane în 2023; Intervenția Generală a Statului a contabilizat 15.250 de milioane la încheierea exercițiului; SIPRI estimează – incluzând rubricile bugetare ale altor ministere și organisme – că a fost de 27.600 de milioane și, dacă se adaugă datoria imputabilă cheltuielilor militare, s-ar ridica la 48.800 de milioane, deoarece există angajamente de cheltuieli până în 2037 în programe de înarmare.

Orice perspectivă a unei păci durabile în aceste zile trebuie să fie asociată cu un nou concept de securitate, înțeles în sensul său cel mai larg. Printre altele, trebuie să implice pași înainte în securitatea umană, securitatea locuințelor, securitatea economică sau securitatea ecologică și trebuie supus dezbaterii publice. Începerea unei escaladări militare de dragul unei presupuse securități mai mari ar avea ca rezultat multiplicarea beneficiilor industriei militare, în mâinile câtorva, și sărăcirea întregii cetățenii spaniole, care a pariat întotdeauna și s-a mobilizat pentru pace. A-i fura această discuție pentru ca un pumn de experți îndrăzneți să decidă va servi doar la impunerea unei creșteri aleatorii a cheltuielilor pentru înarmare.

Julio Rodríguez este secretar de Pace și Securitate al Podemos. A fost șef al Statului Major al Apărării din 2008 până în 2011.