Nu cu mult timp în urmă, statisticile privind datoria publică erau adesea însoțite de o terminologie fatalistă: salvare, blocare a conturilor, faliment. Și pe bună dreptate. În 2012, în plină criză a datoriilor suverane europene, activitatea economică stagna, atât sectorul privat, cât și cel public erau sufocați, iar costul finanțării atingea maxime istorice. Astăzi, aproape un deceniu mai târziu, această senzație de angoasă s-a atenuat, deși, în volum, Spania este de două ori mai îndatorată decât atunci. Ce s-a schimbat pentru ca o sumă atât de copleșitoare de pasive să nu mai fie sinonimă cu riscul iminent?

Motivele sunt multiple, dar răspunsul ar putea fi rezumat prin faptul că acum există încredere în capacitatea țării de a-și onora angajamentele financiare. O dovadă în acest sens este că prima de risc, variabila care indică încrederea investitorilor într-o țară — măsoară cât de scump este pentru un stat să se finanțeze în comparație cu obligațiunile pe 10 ani ale Germaniei, cel mai sigur emitent din zona euro — se află la minime istorice. Aceasta este departe de cele peste 600 de puncte atinse în cele mai grave momente ale Marii Recesiuni, pe fondul unei crize bugetare și de guvernanță.

Există mai multe semne de încredere: aproape jumătate din obligațiunile și titlurile spaniole sunt din nou în mâini străine și a existat o cerere internă. S&P, Moody’s și Fitch, cele trei mari agenții de rating, au crescut nota Spaniei, în ciuda faptului că volumul pasivelor atinge un record istoric, echivalent cu 100% din PIB. Raportul este mai mic decât în vârfurile pandemiei, dar cu aproximativ 25 de puncte mai mare decât în 2012.

Principalele motive pentru schimbarea situației sunt că economia crește într-un ritm bun de la ieșirea din pandemie și au fost corectate unele dintre dezechilibrele care au îngenuncheat-o în primul deceniu al acestui secol. Situația ar putea fi asemănată cu acordarea unei ipoteci: banca prioritizează salariul și garanțiile oferite de client în detrimentul sumei împrumutului, iar Spania este acum considerată un bun plătitor, căruia i se oferă condiții mai bune. De fapt, costul mediu al datoriei totale depășea 5% în 2012, iar astăzi s-a redus la jumătate. Durata sa medie, de asemenea, s-a extins și este de aproximativ opt ani, ceea ce permite refinanțări pe termen mai lung.

Cu toate acestea, protecția nu este asigurată, deoarece angajamentele sunt imense, iar marja fiscală este redusă, în ciuda creșterii puternice. În esență, riscul se îndepărtează atâta timp cât conjunctura rămâne favorabilă și Spania nu revine în atenția piețelor. "Datoria este foarte mare, dar creșterea economică favorabilă și mai echilibrată reprezintă o bună asigurare împotriva incapacității de plată", subliniază Diego Martínez López, profesor la Universitatea Pablo de Olavide din Sevilla și cercetător Fedea, care reamintește că raportul datorie/PIB este un indicator mai bun decât volumul pentru a măsura sustenabilitatea financiară a unei țări. Dacă datoria ar fi un rucsac, astăzi ar fi mai greu decât acum un deceniu, dar ar exista mai multă forță pentru a-l susține, deoarece economia este mai rezistentă.

Pentru acest an se anticipează o creștere a PIB-ului de aproximativ 3%, și peste 2% pentru 2026, susținută de o populație care se apropie de un record de 50 de milioane de locuitori și o piață a muncii cu un număr maxim de afilieri. Îmbunătățirea se reflectă în exuberanța veniturilor publice, care contribuie la atingerea de către Spania a unei borne pe care nu a mai atins-o de 18 ani: un surplus primar. Acest parametru indică faptul că statul, după deducerea dobânzilor, încasează mai mult decât cheltuiește, permițând ca raportul datoriei publice să scadă prin inerție, dacă economia în termeni nominali (inclusiv inflația, un alt element care a favorizat reducerea datoriei în ultimii ani) crește peste costul finanțării. O ipoteză care pe termen scurt este considerată certă: se estimează că PIB-ul nominal va depăși 4% în 2026, în comparație cu o rată medie a dobânzii plătite de aproximativ 2,5%.

În plus, țara depinde mai puțin de exterior — balanța de plăți în cont curent a înregistrat în 2024 un surplus istoric, conform Băncii Spaniei — activitatea este mai puțin "dopată" decât în anii bulei imobiliare, iar îndatorarea familiilor și a întreprinderilor a scăzut semnificativ. "Datoria privată tinde să reprezinte o problemă majoră atunci când se apropie de 1,8-1,9 ori PIB-ul. Spania se află acum la 1,1, unul dintre cele mai scăzute niveluri din Occident", detaliază Ignacio de la Torre, partener și economist șef al firmei de gestionare a activelor Arcano Partners.

De la Torre subliniază, de asemenea, asanarea sectorului bancar, un sector care a zguduit fundamentele economiei în timpul Marii Recesiuni (o problemă care se limita mai ales la casele de economii) și care a necesitat un ajutor considerabil. "Atunci când există îndoieli cu privire la solvabilitatea sau lichiditatea băncilor, acestea se transmit automat riscului suveran. Astăzi, băncile spaniole sunt mult mai solvabile și lichide. De aceea, chiar dacă datoria este mai mare, prima este mai mică".

VULNERABILITATE

În ciuda îmbunătățirii fundamentelor, o datorie publică atât de mare ca cea a Spaniei reprezintă un punct de vulnerabilitate. "Nu este o bombă cu ceas în acest moment, dar în cinci ani ar putea deveni una dacă nu se accelerează reducerea sa", avertizează Santiago Lago, profesor de Economie la Universitatea din Santiago de Compostela. El consideră că actuala conjunctură economică favorabilă nu este suficient de utilizată pentru a accelera ritmul de reducere a deficitului și a datoriei și pentru a crea o rezervă anticiclică, spre deosebire de țări precum Grecia și Portugalia, care și-au redus ratele pasivelor cu 55 și, respectiv, 39 de puncte din finalul anului 2020 (17,5 în cazul Spaniei).

Proiecțiile pe termen mediu și lung confirmă că urmează provocări. Dificultăți precum îmbătrânirea populației, lupta împotriva schimbărilor climatice și consolidarea apărării, alături de creșterea preconizată a cheltuielilor cu dobânzile (deja la maxime, aproximativ 40 de miliarde în acest an, echivalentul a 2,7% din PIB), vor exercita presiune asupra cheltuielilor publice. Experții avertizează cu privire la necesitatea de a căuta spații fiscale pentru a face față angajamentelor viitoare și a menține datoria pe o traiectorie descendentă.

Dacă creșterea economică slăbește substanțial, reducerea îndatorării va fi mai lentă, dar nu ar trebui să existe probleme de sustenabilitate dacă aceste noi presiuni asupra cheltuielilor sunt dozate în timp. Un scenariu diferit ar fi un șoc brusc, cum ar fi o criză petrolieră sau un nou război. Important este să nu existe evenimente neprevăzute.