În câteva cuvinte
Uniunea Europeană a anunțat o inițiativă de 500 de milioane de euro pentru a atrage cercetători internaționali, în special din SUA, dar suma și ofertele salariale sunt considerate insuficiente comparativ cu universitățile americane. Articolul subliniază necesitatea unor investiții mult mai mari, crearea unui fond european de cercetare și simplificarea birocrației pentru a valorifica șansa de a atrage talente de top.
Uniunea Europeană a anunțat recent lansarea unui program în valoare de 500 de milioane de euro, menit să atragă cercetători internaționali în Europa. La prima vedere, cifra pare ambițioasă, însă experții sugerează o privire în context mai larg.
În Statele Unite, multe universități de top funcționează pe baza unor fonduri de dotare (endowments) masive. Acestea reprezintă sume importante de bani investite pentru a genera venituri anuale. O parte din aceste venituri (în jur de 4%) este folosită pentru finanțarea cercetării, a burselor și a salariilor, în timp ce capitalul inițial continuă să crească. În comparație cu aceste sume, programul european „Choose Europe”, cu o finanțare anuală de 250 de milioane de euro, este modest. Această sumă nu se compară cu plățile din fondurile de dotare ale Harvard sau Yale, ci mai degrabă cu cele ale unei universități mai puțin cunoscute, fiind ușor sub plata anuală a fondului de dotare al Universității de Stat Ohio.
Problema nu este doar mărimea investiției, ci și decalajul salarial imens. Un profesor titular la o universitate importantă din Europa poate câștiga aproximativ 35.000 de euro pe an. La Universitatea din Michigan, un profesor mediu câștigă 207.000 de dolari (aproximativ 195.000 de euro). Asta înseamnă că, în patru ani, un academician din Michigan câștigă cât unul din Spania ar primi în două decenii. Diferența este abisală. Pentru a convinge un cercetător care are deja laboratorul și familia stabilite în Statele Unite, trebuie să se ofere ceva semnificativ peste contracte precare sau ajutoare pe trei ani.
Unele țări europene, precum Spania, încearcă să profite de această oportunitate și și-au extins programul de atragere a talentului internațional, alocând încă 45 de milioane de euro pentru următorii trei ani (pentru comparație, un club de fotbal a investit peste 180 de milioane de euro în transferuri pentru sezonul 2024/2025). În trecut, acest program a atras doar 58 de oameni de știință, majoritatea (59%) fiind cetățeni spanioli. Însă, din nou, programul oferă puțină certitudine cu privire la ce se întâmplă după încheierea perioadei de stimulare. De asemenea, efortul Spaniei (0,0025% din cheltuielile publice anuale) este echivalent cu plata anuală a fondului de dotare al unei universități americane prea mici pentru a fi listată pe site-ul Centrului Național de Statistică Educațională din SUA și reprezintă doar o treime din ceea ce plătește anual fondul Universității Alabama, care se clasează pe locul 120 printre universitățile cu cele mai mari dotări.
Dacă bugetul reflectă prioritățile, Europa vorbește mult... dar investește puțin.
Acest articol nu este doar o critică, ci și o încercare de a stimula orgoliul Europei și de a propune o alternativă îndrăzneață: crearea unui Fond European de Cercetare major. Un fond suveran care să investească pe termen lung și să genereze venituri stabile pentru a finanța cercetare de prim nivel în mod susținut.
Cât de mare ar trebui să fie? Să ne imaginăm un fond de o optime din actualul plan european de reînarmare (evaluat la 800 de miliarde de euro). Cele 100 de miliarde de euro par mult, dar reprezintă aproximativ dotarea combinată a celor trei universități americane cel mai bine dotate: Harvard, Yale și Stanford. Investit cu un randament de 4%, ar genera aproximativ 4 miliarde de euro anual – nu timp de trei ani, ci pentru totdeauna. Acest lucru ar permite crearea, de exemplu, a 4.000 de catedre de excelență, dotate cu un milion de euro pe an fiecare. Fiecare dintre aceste catedre ar oferi dublul sprijinului actual oferit de cel mai prestigios vehicul de finanțare din Europa, granturile ERC, care în cel mai bun caz plătesc 2,5 milioane de euro în 5 ani (sau jumătate de milion pe an pentru întreaga echipă a unui cercetător).
Un alt aspect pe care Europa l-ar putea îmbunătăți este deschiderea către profesori-antreprenori. Spre deosebire de Statele Unite sau China, care beneficiază enorm de pe urma profesorilor-antreprenori, sistemul european de transfer tehnologic se bazează pe ideea că firmele achiziționează cunoștințe colaborând cu lumea academică. Acest lucru duce la multe întâlniri și evenimente, dar la puține startup-uri conduse de profesori. În SUA și China, figura profesorului-antreprenor este extrem de comună și foarte apreciată. Un exemplu extrem este Bob Langer, profesor la MIT, care a participat la înființarea a peste 30 de companii diferite.
Este esențial să încurajăm profesorii-antreprenori, deoarece ideile nu călătoresc pe hârtie, ci în minți. Academicianul care a descoperit un peptid sau un algoritm trebuie să participe la compania care încearcă să-l comercializeze. Succesul unui profesor prin antreprenoriat nu este o utilizare greșită a fondurilor. Este unul dintre cele mai eficiente vehicule prin care finanțarea cercetării aduce beneficii lumii reale. Un profesor-antreprenor creează numeroase locuri de muncă și ajută la menținerea economiilor la frontiera tehnologică.
Și, desigur, Europa trebuie să-și simplifice birocrația încurcată. Un exemplu jenant într-o țară este necesitatea ca cercetătorii să solicite "diplome" fictive de la organizatorii conferințelor pentru a le fi rambursate cheltuielile de călătorie la congrese – faimosul și rușinosul „papelito español”.
Europa are o oportunitate istorică. Mulți cercetători sunt astăzi mai dispuși ca niciodată să se mute. Dar dacă vrem să ia Europa în considerare, trebuie să ne luăm în serios. Sincer, există dubii că asta se va întâmpla. Sper, din inimă, să se demonstreze contrariul.
