Orașele au reprezentat, istoric vorbind, un loc al oportunităților, un spațiu de întâlnire cu diversitatea și posibilitatea de a accesa locuri de muncă, cultură și, poate, chiar bunăstare. Cu toate acestea, din ce în ce mai multe persoane tânjesc după o viață mai liniștită, inclusiv siguranța de a deține propria locuință.

În fața acestei migrații urbane globale, filosoful Martin Heidegger avertiza împotriva vieții "inautentice și dezrădăcinate a orașelor". În lucrarea sa "A construi, a locui, a gândi", el susținea că transformarea unei simple "cazări" într-un "locuit" autentic este posibilă doar în mediul rural. Un val de familii confirmă astăzi spusele gânditorului german, pentru care "grija" era un aspect fundamental al locuirii. Când încetează orașele să mai "aibă grijă"? Atunci când edilii lor nu mai investesc în facilități și spații publice, când vând patrimoniul public sau când nu mai pot oferi adăpost cetățenilor lor?

Heidegger considera că a locui înseamnă a salva pământul. Însă "a salva pământul nu înseamnă a-l stăpâni, făcându-l supusul nostru". El a legat abuzul naturii de uitarea rădăcinilor noastre, adică de neglijența tradiției. Această idee este importantă și, în același timp, ușor de interpretat greșit: a-ți apăra rădăcinile înseamnă a te radicaliza, nu a deveni conservator. Este acesta lucrul pe care îl caută cei care își refac viața la țară?

Pandemia a fost un moment crucial în conștientizarea faptului că suntem parte a naturii. Poate că ne apropie mai mult de înțelegerea că natura va rămâne pe planetă și după ce noi vom dispărea. Această căutare a naturalului ar putea fi spiritul care îi inspiră pe cei care își pot permite să lucreze de la distanță și să părăsească orașul pentru a se muta la țară.

Deși nu ar trebui subestimată asprimea, neglijența, lipsa infrastructurii și singurătatea vieții la țară, această evadare ambițioasă din oraș coexistă astăzi cu o latură mai crudă a aceleiași monede: expulzia. A fost nevoie de speculația imobiliară neînfrânată, o forță mult mai mare decât statul bunăstării, pentru ca mii de cetățeni să se trezească fără adăpost. Fără un acoperiș deasupra capului, nu există posibilitatea de a munci, de a rămâne sau de a prospera în metropolă.

Astfel, acest scenariu dual de evadare și expulzie către mediul rural contrastează cu epocile în care se construiau mici orașe muncitorești pentru a găzdui lucrătorii. Un exemplu este orașul Pullman, fondat la sfârșitul secolului al XIX-lea, lângă Chicago, de Charles Pullman, inventatorul vagoanelor de dormit, pentru angajații fabricilor sale.

Pe parcursul istoriei, ruta oraș-țară-periferie a fost un drum bidirecțional. Expansiunea urbană a adus cu ea distrugerea zidurilor medievale, dar și sosirea celor care abandonau incertitudinea muncii la țară. Dacă în inima orașelor totul era îngust și insalubru, în prima periferie se putea respira.

Modelul clasic al expansiunii urbane americane, unde cu cât erai mai departe de centru, cu atât aveai mai mult aer și spațiu, a suferit modificări. Problemele acestui urbanism expansionist apar atunci când combustibilul devine scump, când prea multe mașini aglomerează orașele sau când un transport public deficitar obligă un lucrător să petreacă patru ore pe zi navetând.

În ultimele decenii, în Spania, s-a observat o renaștere a vieții de cartier, aproape dispărută în centrele urbane. Urbanistul indian Suketu Mehta a scris: "Când vezi o galerie de artă apărând pe strada ta, tremură". El se referea la gentrificare – vânzarea sau închirierea locuințelor centrale către cel mai bun ofertant, cu dispariția consecutivă a locuitorilor tradiționali. După gentrificare, adesea urmează comercializarea – achiziționarea de locuințe nu pentru a locui în ele, ci ca bunuri de investiție. Acest "Monopoly" pervers ajunge să golească centrele urbane de cetățeni, tocmai atunci când orașele devin cele mai frumoase. Cine vrea să trăiască într-un oraș gol?

A fi fericit este dificil, indiferent dacă locuiești la țară sau în oraș. Paradoxul este că multe semne indică faptul că viața la țară este plăcută doar dacă nu depinzi de ea, iar viața la oraș începe să aibă aceeași soartă. Poate că mitificăm locuința, uitând că în case coexistă intimitatea cu disconfortul. Va fi mediul rural salvarea, sau ar trebui să căutăm soluții în interior, în loc să le căutăm în exterior? După cum a scris Esop, iepurele nu citea și nu se bucura de peisaj, mereu preocupat să ajungă primul. Aceasta pare o descriere a vieții urbane, cu excepția faptului că iepurii trăiesc, dintotdeauna, la țară.