Autorii Pactului de la Toledo, acordul politic fundamental din 1995 menit să asigure sustenabilitatea sistemului public de pensii al Spaniei, trag un semnal de alarmă. Ei avertizează că creșterea constantă a cheltuielilor cu pensiile și finanțarea lor parțială din taxe măresc decalajul dintre pensionari și lucrători și reduc investițiile în generațiile tinere.

Pactul de la Toledo, transformat într-o comisie parlamentară și care aniversează 30 de ani de la înființare, a constituit, prin consens politic și social, baza tuturor reformelor de pensii din Spania în ultimele trei decenii și este considerat un succes.

Cu toate acestea, la o conferință recentă la Madrid, organizată de Institutul Santalucía, mai mulți dintre artizanii pactului, reprezentând atât Partidul Popular (PP), cât și Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol (PSOE), au convenit că ultimele reforme ale pensiilor, implementate de actualul guvern socialist, s-au îndepărtat de spiritul inițial al Pactului de la Toledo. Ei susțin că aceste reforme nu garantează echilibrul intergenerațional, favorizând într-o mai mare măsură pe cei deja retrași din activitatea profesională.

Octavio Granado, fost secretar de stat pentru securitatea socială în guvernele socialiste, a lăudat pactul pentru că a reușit să scoată chestiunea pensiilor din disputele electorale, considerând aceasta o "realizare considerabilă".

Recunoscând importanța pactului, experții au subliniat că deciziile politice luate din 2020 au ignorat filosofia inițială a acordului. Fostul director general al Administrației Securității Sociale, în timpul guvernului Mariano Rajoy, a subliniat că sistemul ar trebui să asigure nu doar prestații suficiente, ci și binele comun al întregii societăți, inclusiv al celor care finanțează pensiile – lucrătorii.

Conform economistului García, între 1995 și 2023, cheltuielile publice au crescut cu 1,3 puncte din PIB, în timp ce cheltuielile cu pensiile au crescut cu 3,4 puncte. Aceasta indică o preferință clară a legiuitorilor de a proteja cheltuielile cu pensiile, neglijând alte domenii. García consideră că punctul de inflexiune a fost raportul din 2020 al Pactului de la Toledo, când s-a decis menținerea ratei de înlocuire a pensiilor spaniole printre cele mai ridicate din Europa (77,2% din ultimul salariu, față de o medie europeană de 44,5%).

El a adăugat că sistemul garantează revalorizarea pensiilor independent de evenimentele globale. De exemplu, în 2023, actualizarea de 8,4% din cauza crizei inflaționiste a generat o creștere a cheltuielilor de 15 miliarde de euro, o sumă echivalentă cu cheltuielile anuale pentru politicile familiale și dublu față de investițiile în politicile locative.

Valeriano Gómez, fost ministru al Muncii din partea PSOE, a recunoscut că, deși reformele au sporit sustenabilitatea sistemului, schimbările demografice impun o povară semnificativă asupra noilor generații. El sugerează că Pactul de la Toledo va trebui să promoveze reforme parametrice (care modifică formula de calcul a pensiei), măsuri respinse de actualii miniștri ai Securității Sociale în favoarea creșterii veniturilor fără a reduce cheltuielile.

Juan Carlos Aparicio, fost ministru al Muncii din partea PP, a exprimat, de asemenea, îngrijorarea că "contractul intergenerațional" este în pericol, subliniind necesitatea de a echilibra "Spania pasivă și activă" și de a rezolva dezechilibrul de lichiditate și patrimoniu.

Atât Gómez, cât și Aparicio au convenit că viitoarea reformă a pensiilor ar trebui să abordeze, printre altele, extinderea perioadei de calcul a pensiei la întreaga viață profesională, precum și o revizuire a pensiei de văduvie și a cheltuielilor în creștere pentru incapacitatea temporară de muncă.