În câteva cuvinte
În vremuri de incertitudine profesională, tinerii văd din ce în ce mai mult funcția publică drept o garanție a stabilității. Totuși, textul explorează, inspirat de o carte recentă, cum realitatea birocrației și a regulilor nescrise poate transforma această aspirație spre libertate într-o simplă monotonie.
Am un document vechi în care, de ani de zile, îmi notez gânduri despre lumea muncii. Începe astfel: «Când un angajat se alătură unei structuri de lucru, adevăratul său obiectiv devine să își păstreze locul de muncă, nu să îl execute. Modul de a atinge acest scop constă de obicei în a te asigura că și șeful tău direct își păstrează postul (de aceea, într-un fel, adevăratul tău șef este șeful șefului tău). Ambele aforisme sunt tacite.»
Mi-am amintit de acest text citind «A da concurs pentru a fi liber», ultima carte a Sarei Mesa. Protagonista sa, numită tot Sara, este o tânără de douăzeci și ceva de ani care intră ca angajată temporară în administrația publică fără a înțelege regulile nescrise ale locului de muncă, iar întregul roman, care este o minunăție, tratează ce se întâmplă atunci când îți exerciți libertatea acolo unde nimeni nu ți-a cerut-o. În cazul ei, ca funcționar public, este greu să își piardă slujba, dar poate fi marginalizată și izolată; mecanisme de pedeapsă socială uneori mai dureroase decât o concediere, prin care colegii ei demonstrează că ei «înțeleg jocul». Sara, ca Bartleby Scrivener, se revoltă, deși pentru ea liberul arbitru constă în a *face*. Își dorește să fie utilă, fără să înțeleagă că uneori munca înseamnă să te *prefaci* că muncești... și nimeni nu-i va spune asta clar.
Această problemă "kafkaiană" a nealinierii cu obiectivele reale apare atât în sectorul public, cât și în cel privat. Schimbarea în organizații este complexă, deoarece «transformarea» este de obicei o încercare a sistemului de a se conserva, și nu o decizie sinceră, capabilă să-și riște stabilitatea. De aceea, uneori, cum i se întâmplă eroinei noastre, o persoană este angajată pentru o sarcină pe care ulterior nu i se permite să o îndeplinească. «Peste șase luni de la sosirea mea și nimic nu se schimbase câtuși de puțin. Nimic? Ei bine, da. Eu. Eu mă schimbam», spune Sara. Personajul seamănă și cu eroina din «Mirare și Cutremur» de Amélie Nothomb, pentru că o cunoaștem doar în spațiul biroului și pentru că ajunge să găsească plăcere în a se complace în abis. La un moment dat, decide să se scufunde și mai adânc în ceea ce o distruge și să se pregătească pentru concursul de funcții publice (opositar).
Cartea apare într-un moment de mare schimb de generații în administrația publică, când se organizează multe concursuri, iar mulți dintre cei care au accesat posturile la începutul democrației ies la pensie. Este, de asemenea, o epocă de creștere a neîncrederii în cariera tradițională. Tinerii înțeleg foarte clar «capcana» muncii. Așa cum a spus o cercetătoare, din punct de vedere profesional «ești mai aproape de o maimuță marmoset decât de un mare magnat». Zeci de tinere fete au rămas în acea zi la ușă, fără a putea intra: subiectul le interesează. Poate unele dintre ele erau printre noile generații care povestesc pe rețelele sociale despre zilele lor în fața cărților, romanticizând biroul, markerele pastel, caietele caligrafiate, orele lungi petrecute fără a ieși — pentru că narațiunea lor nu admite eșecul. Tot pe rețelele sociale, cineva întreba acum câteva zile trucuri pentru a face față recesiunii mondiale care pare să se apropie: «Ai un loc de muncă public», răspundeau în comentarii. A da concurs (Opositar) înseamnă, cred, să încerci să fii liber prin monotonie, o primă dovadă că ai înțeles «jocul», dar Sara Mesa este zdrobitoare, împiedicându-ne chiar și această fantezie.
