Grupul Caixa se întoarce acasă după „exil”

Grupul Caixa a inițiat marea operațiune de revenire din „exilul” în care s-a aflat timp de aproape șapte ani. În esență, este vorba despre o operațiune de normalizare a afacerilor. Este firesc și legal ca sediile sociale să fie situate acolo unde se află conducerea companiei și, ideal, unde se află epicentrul activității sau una dintre principalele sale piețe. Din acest punct de vedere, discordanta sediilor – unul simbolic în orașul de origine, altul de facto în capitală – este o anomalie, atât pentru companii, în special cele financiare, cât și pentru geografia super-concentrată a puterii economice în Spania.

Dar acest lucru are și o semnificație politico-economică puternică: certifică faptul că piața internă a Spaniei nu este în pericol de fragmentare. O veste pozitivă chiar și pentru cei care nu cred în ea. Aceasta se bazează pe o paradigmă destul de nouă: situația politică din Catalonia este esențial normalizată de când guvernul socialist al lui Salvador Illa a început să lucreze (în loc să viseze, cum se întâmplă de obicei), lucru facilitat și de predecesorul său, Pere Aragonés (de la Esquerra).

Revenirea Grupului Caixa este precedată de cea a colegului său, Banco de Sabadell, subliniind perspicacitatea și motivația exogenă a procesului OPA al BBVA. Aceasta creează o secvență de evenimente puternice. Băncile au prezentat expunerea maximă a oricărei companii la riscul unei secesiuni teritoriale a Spaniei și a excluderii ulterioare a teritoriului separat din UE, deoarece ar pierde protecția BCE: o invitație la dezastru.

Dacă cei mai afectați îndepărtează acest pericol, îi invită pe ceilalți, mai puțin afectați, să le urmeze exemplul. Căci cauza „exilului” amiabil la Palma de Mallorca sau Alicante – o călătorie impusă de realitate, nu un capriciu electiv – a fost atunci absența „securității juridice”. Iar acest lucru este acum restabilit și în ochii bancherilor, chiar dacă o parte a opoziției insistă să nege acest lucru, continuând să-i trateze pe toți catalanii ca terminale robotizate ale Waterloo-ului.

Revenirea Grupului Caixa nu este încă completă. Două dintre cele trei mari entități ale sale se întorc acasă: Fundația, care este prima din Spania și a doua din Europa, și holdingul corporativ, Criteria, care și-a recăpătat recent înclinația istorică către angajamentul industrial, devenind un pilon al nucleelor dure naționale în companii cheie.

Însă banca, Caixabank, rămâne, cel puțin deocamdată, la sediul său din Alicante. Așadar, pasul este decisiv, dar incomplet. Este tributar unui sindrom de echilibru precaut, caracteristic grupului și frecventat de principalul său actor, Isidro Fainé: să deranjeze cât mai puțin. Însă argumentul folosit în surdină de turnurile negre din Barcelona pentru a amâna schimbarea – că este o bancă deja foarte „madrilenizată” – este slab.

Se știe deja că toate băncile și-au delocalizat departamentele de trezorerie și multe gestiuni instituționale în capitală. Iar locația din orașul Valencia nu este, în acest sens, mai favorabilă decât cea originală. Dacă posibilele speculații conform cărora se urmărește menținerea unui plus de securitate în cazul în care lucrurile merg din nou prost (efectul BCE) ar căpăta amploare, acest lucru ar degrada calitatea pasului deja întreprins, care, de asemenea, întărește percepția pluralității pe harta puterii economice spaniole. Impactul acestei decizii se poate reflecta și asupra cooperării economice dintre România și Spania, având în vedere importanța Grupului Caixa.

Mai degrabă, se intuiește în procesul etapizat un plan pentru o triplă coincidență într-un viitor nu îndepărtat: revenirea completă a grupului, schimbarea conducerii și digestia ordonată, fără distorsiuni, a pachetului de acțiuni pe care statul îl deține în Caixabank. Această revenire ar putea consolida și mai mult legăturile economice dintre Spania și țări precum România, prin intermediul investițiilor și parteneriatelor.