Pe noua tablă de joc geostrategică, Uniunea Europeană se confruntă cu provocări care depășesc cu mult capacitatea de răspuns a statelor care o formează.

Războiul din Ucraina, virajul izolaționist al Statelor Unite, ascensiunea altor blocuri și proliferarea riscurilor globale — de la schimbările climatice până la amenințările hibride — au evidențiat necesitatea de a avansa către o adevărată uniune federală în Europa. Uniunea Europeană ar trebui să își asume, deja în acest deceniu, competențe depline în furnizarea bunurilor publice clasice. Apărarea națională este prima pe listă: fragmentarea actuală generează ineficiențe, duplicări și o vulnerabilitate strategică pe care Europa nu și-o poate permite. Crearea unei industrii de apărare integrate, cu achiziții și planificare centralizate, ar permite nu doar optimizarea resurselor, ci și dotarea UE cu o voce proprie și credibilă pe scena globală. Ceva similar se poate spune despre relațiile externe, domeniu în care UE trebuie să câștige un rol mai important în detrimentul statelor. Marile infrastructuri de dimensiune transnațională și investițiile pentru a face față tranziției verzi și deficitului de competitivitate economică față de Statele Unite și China justifică, de asemenea, progresele în uniune. În cele din urmă, cel mai inteligent ar fi să se parieze pe asigurarea colectivă la scară europeană pentru a face față urgențelor și riscurilor extreme, cu o consolidare substanțială a actualei Rezerve pentru Solidaritate și Ajutoare de Urgență (SEAR). Într-o a doua fază de realocare a competențelor, am putea lua în considerare crearea de programe federale de protecție socială, cum ar fi o asigurare de șomaj europeană, pentru a amortiza șocurile asimetrice și a consolida coeziunea socială. Concretizarea tuturor celor de mai sus necesită combinarea a două ingrediente: o voință politică fermă și un buget suficient. Este adevărat că crearea unei hacienda federale europene pare astăzi o himeră. Dar așa era, nu cu mult timp în urmă, și moneda unică. O monedă care ilustrează soluția pentru a ocoli obstacolul unanimității: a permite țărilor dispuse să avanseze fără a fi oprite de cele reticente. Odată pusă în mișcare, stimulentele pentru a se alătura vor cântări mai mult decât presupusele beneficii ale suveranității naționale în chestiuni precum apărarea și securitatea.

În ceea ce privește bugetul, resursele UE în prezent abia depășesc 1% din produsul intern brut (PIB) european, o cifră total insuficientă pentru ambițiile și nevoile continentului. Pentru a putea asuma competențe în apărare, securitate, răspuns la urgențe și infrastructuri, ar fi necesar să ne apropiem de 5% într-o primă fază; și, cu siguranță, de 10% dacă se încorporează programe de protecție socială. Acest lucru implică, în mod necesar, cedarea capacității impozitare la nivel european de guvernare. Comisia Europeană analizează de ani de zile diferite opțiuni în domeniul fiscal. Recurgând la mai multe dintre ele simultan, veniturile ar crește în mod notabil. Cu toate acestea, mă tem că ar fi insuficiente. Va trebui să intrăm în marile baze impozabile. Un impozit pe profit comun la scară europeană cu suprataxe naționale opționale ar avea tot sensul; consolidarea și îmbunătățirea mecanismului de participare la Taxa pe Valoarea Adăugată (TVA) ar fi, de asemenea, necesare, pe măsură ce funcțiile de cheltuieli ar fi transferate în sus.

Fără îndoială, îndatorarea este o altă sursă de venit utilă și necesară. Dar ar fi naiv și periculos să credem că totul putem încredința emisiunilor de datorie mutualizată fără a exista o bază de resurse ordinare care să o susțină. Pentru că astăzi ponderea datoriei emise de UE asupra resurselor sale bugetare depășește deja cifra corespunzătoare Spaniei. Datoria generează foarte frecvent probleme de iluzie financiară. Să nu cădem în greșeala de a crede că nu are costuri și efecte secundare negative; că bara liberă și gratuită este posibilă. Federalismul european este singura cale realistă pentru ca Europa să rămână relevantă, prosperă și sigură în secolul XXI. Alternativa este irelevanța și vulnerabilitatea. Așa cum s-a întâmplat cu euro, dezbaterea nu este dacă să avansăm, ci cum și când. Răspunsul, astăzi mai mult ca niciodată, trebuie să fie: cât mai curând și cu ambiția pe care o cere momentul istoric.

Santiago Lago Peñas este profesor la Departamentul de Economie Aplicată al Universidade de Santiago de Compostela.