Lebăda Portocalie

Un lebădă neagră este un eveniment extrem de improbabil și capabil să dea lumea peste cap. Aproape toate cele catalogate drept lebede negre sunt de fapt lebede gri, evenimente previzibile și de neconceput în același timp: pandemia de covid a fost, conform verdictului oamenilor de știință, și la fel a fost și Marea Recesiune după decenii de dereglementare și excese financiare. Trump inaugurează o nouă categorie, cea a lebedei portocalii, imprevizibilă și absurdă, distructivă și confuză, un vârtej de incertitudine, furie și haos protagonizat de un fel de ticălos cinematografic pe care l-au votat aproape 80 de milioane de suflete.

Un film, spunea Hitchcock, va fi tot atât de bun pe cât este ticălosul său. Trumpismul este protagonizat de un delincvent de aventuri financiare ajuns președinte, și apoi puciist, și din nou președinte hotărât să zguduie tabla cu lovituri.

Trump a câștigat spunând că SUA sunt marele perdant al americanizării lumii, din cauza neajunsurilor albilor din clasa de mijloc decăzuți și din cauza emergenței Chinei. Acest discurs excentric de victimizare a făcut avere. Pentru iubitorii de metafore eficiente, acesta este un caz de „vine lupul”; Trump spune de ani de zile că va face exact ceea ce face și nimeni nu a ajuns să-l creadă.

Conform doctrinei șocului care inspiră toată această mișcare, capitalismul exploatează de obicei catastrofele pentru a scăpa de vechile construcții sociale, iar de data aceasta îi vine rândul ordinii geoeconomice internaționale, pe cale de a fi distrusă de războiul comercial. O lebădă portocalie, care ascunde sub ape niște picioare de monstru. Lupul din poveste este aici.

Președintele SUA intenționează să folosească o singură săgeată, tarifele, pentru a nimeri mai multe ținte. Are ca obiectiv reducerea deficitului său comercial multimilionar. Vrea să reindustrializeze — „întinerească”, spune autoproclamatul Hemingway al celor 140 de caractere — Statele Unite. Intenționează să strângă miliarde pentru a nu trebui să majoreze taxele. Caută o devalorizare a dolarului fără ca ratele dobânzilor să crească și fără a pierde statutul de monedă de referință, cvadratura cercului. Și se bazează pe tot felul de scuze pentru a șantaja: a pus pe masa negocierilor fentanilul, migrația, controlul frontierelor, Groenlanda, Panama.

Spirala tarifară va provoca leziuni economice grave — recesiune, inflație și altele — deși Trump a râs de acest cadru teoretic cu poeticul său „sărutați-mi fundul”. Până la urmă, tarifele, cu acel amestec ciudat de neoliberalism și protecționism, sunt narațiunea economică cea mai eficientă pentru a-și convinge oamenii că președintele îi va apăra, conform capitolului economic din manualul bunului populist anarcoliberal. Piețele vor putea spune multe lucruri, dar resentimentul social al perdanților este o parte substanțială a bazei electorale a lui Trump, iar această poveste economică sună ca un concert Metallica în acea sumă de temeri și uri heavy metal printre care se înalță chitara trumpistă.

Semințele politice ale furiei se înrădăcinează. Dar consecințele economice prind și ele rădăcini. Odată cu războiul comercial, s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple: o criză auto-indusă și, după ea, presiuni în anturajul președintelui, presiuni din partea căpitanilor de companii și presiuni din partea Partidului Republican. O zguduitură formidabilă a burselor și alta pe piața datoriilor și a dolarului — cuvinte mari — l-au obligat să se corecteze.

În ultimele zile, Trump s-a concentrat pe adevăratul său obiectiv, lupta pentru hegemonia globală cu China; pentru restul lumii a apăsat butonul de pauză. Odată cu această întorsătură, Peter Navarro, presupusul ideolog al războiului tarifar, își pierde influența, iar secretarul Trezoreriei, Scott Bessent, mai înclinat să încerce să reechilibreze economia globală prin dolar, își crește cotația. Euro s-a cocoțat astfel deasupra valorii de 1,1 dolari pe unitate. Asta presupune o revalorizare de 10%, care echivalează cu o majorare tarifară de 10%, nimic mai puțin.

Retragerea parțială a lui Trump include, așadar, utilizarea dolarului ca armă tactică: escalada tarifară se metamorfozează în război valutar. Se termină faza acută a războiului comercial și începe faza monetară, cu ratele de schimb ca unul dintre pioni. Sau ca unul dintre atacanți: Trump înțelege politica ca pe un meci de fotbal — sau de rugby —, în care alegătorii săi nu sunt cetățeni, ci huligani.

Devalorizarea dolarului este în curs, dar mișcarea nu iese așa cum intenționa Trump. Există o fugă în galop de active americane din cauza pierderii încrederii. Și există o creștere a dobânzilor datoriilor, din nou din cauza pierderii încrederii. SUA suferă în propria piele una dintre acele crize ale piețelor emergente atât de specifice anilor optzeci. „Combinația dintre un război comercial inutil și tendința negativă în guvernanța economică a Statelor Unite erodează încrederea și va reduce atractivitatea SUA pentru investitori. Excepționalitatea dolarului este în pericol”, avertizează banca Goldman Sachs. Faimosul „privilegiu exorbitant” se estompează.

Ce ar putea merge prost? Strategia trumpistă este perdantă: Trump are mai puțin spațiu de manevră decât China, care se pregătește de ani de zile pentru acest moment și are restul piețelor mondiale la fel de deschise sau închise ca întotdeauna. Bătălia China-SUA este o luptă încrâncenată pentru putere, nu mai este pentru o viziune asupra lumii: este din ce în ce mai probabil ca alte țări — europenii, de exemplu — să abandoneze alianțe istorice pentru căsătorii de conveniență. Această teamă s-a instalat deja printre consilierii lui Trump.

În SUA, de la războiul civil, monedele afișează legenda In God We Trust (traducere bastardă: avem încredere în Dumnezeu); încrederea este fundamentală pentru a susține valoarea unei monede și, prin urmare, a unei economii. Această încredere este în pericol serios.

Mașina de romanțe care este trumpismul aspiră ca, în ciuda înfrângerilor pe care le acumulează, să existe o răsturnare de situație: intervenția băncilor centrale, cu economia globală din nou pe muchie de cuțit. BCE va deschide focul joi; Rezerva Federală nu va întârzia să înceapă să tragă. Și totuși, la maximum la care pot aspira BCE și Fed este să încerce să atenueze rănile profunde ale unei politici comerciale incoerente, imprevizibile și distructive.

Cu permisiunea magiei bancherilor centrali, există un pumn de certitudini cu privire la scenariul care urmează. Nivelul tarifar va fi mai ridicat decât în ​​era pre-Trump. Economia americană, și cea globală, vor fi rănite. SUA și China joacă deja o mână care pare decisivă asupra hegemoniei mondiale, iar Washington are cărți mai proaste. Și nivelurile de incertitudine vor rămâne foarte, foarte ridicate mult, mult timp.

La capătul acelui viacrucis sunt mai multe uși, mai multe ieșiri posibile. Una: s-ar putea ca zguduitura piețelor și presiunile să ajungă să îmblânzească trumpismul dezlănțuit din ultimele două luni cu ajutorul băncilor centrale, deși pare complicat să readuci geniul în interiorul lămpii. Doi: s-ar putea ca ruperea lanțurilor valorice să ajungă să provoace falimente în sectorul industrial din SUA și ca aceste falimente să ajungă să afecteze băncile; o criză financiară la orizont. Și trei: s-ar putea ca escarmuțele de pe piața datoriilor, care își au corespondentul în declinul dolarului, să se intensifice; o altă criză financiară, poate mai îngrijorătoare.

Secolul american se apropie de sfârșit, iar hegemonul binevoitor care a fost Statele Unite timp de decenii încetează să mai fie. Riscurile sunt la maximum. Schimbările de epocă nu sunt de obicei pașnice.

Și totuși, „acolo unde este pericol, se naște ceea ce ne salvează”, spune un vers de Hölderlin. Va trebui să le cerem imaginație scenariștilor de la Hollywood pentru ca filmul despre lebăda portocalie să nu se termine prost de tot. Până la urmă, istoria este un nesfârșit centru creativ. Și întotdeauna ne va rămâne Paul Auster: „Părea că lumea era pe cale să se sfârșească, dar nu s-a sfârșit”.