În câteva cuvinte
Articolul argumentează, folosind exemplul Legii Smoot-Hawley din 1930, că tarifele vamale și naționalismul economic sunt contraproductive. Aceste măsuri duc la șomaj crescut, războaie comerciale, prețuri mai mari și afectează negativ chiar sectoarele pe care intenționează să le protejeze. Protecționismul este considerat o iluzie periculoasă, mai ales în economia globalizată actuală.
Într-o lume în care sloganurile simpliste acaparează adesea dezbaterea politică și economică, puține măsuri sunt la fel de seducătoare și periculoase precum promisiunea de a proteja economia națională prin tarife vamale. Sună patriotic, rezonează în special cu cei care se simt dezavantajați de progresul comerțului internațional și pare o soluție simplă. Ce ar putea merge prost? Răspunsul, așa cum ne învață istoria fără milă, este: practic totul.
Din fericire, istoria economică, alături de numeroase studii și analize de date, oferă o perspectivă solidă care susține un consens aproape unanim între economiști. Profitând de faptul că în aceste zile a fost amintită Legea Tarifului Smoot-Hawley din 1930, putem expune de ce noi, economiștii, susținem categoric că tarifele nu numai că nu sunt instrumentul adecvat pentru rezolvarea problemelor derivate din comerțul internațional, ci, de fapt, le agravează considerabil.
În plină Mare Depresiune, în 1930, președintele Herbert Hoover a semnat legea care majora drastic tarifele vamale pentru peste 20.000 de produse importate. A făcut-o convins că salvează economia americană. Raționamentul, împărtășit de mulți politicieni ai vremii, părea impecabil: protejarea industriilor și a lucrătorilor naționali de concurența străină, considerată nedreaptă. Cine s-ar putea opune unui lucru aparent atât de benefic?
Cu toate acestea, încă de atunci, comunitatea economică a avertizat asupra erorii iminente. Peste o mie de economiști, într-un act de curaj academic, l-au rugat pe Hoover să respingă legea prin veto. Avertismentele lor au fost ignorate și chiar respinse, fiind considerate simple teorii abstracte în fața presupusei realități politice (istoria mereu rimează). Rezultatul, așa cum anticipaseră, a fost catastrofal.
Aproape un secol mai târziu, argumentul central pentru impunerea tarifelor rămâne același: salvarea locurilor de muncă naționale sub sloganuri de genul «Make America Great Again». Ironia este că tocmai acești lucrători sunt cei care ajung, de obicei, primii pe lista victimelor atunci când se ridică aceste bariere comerciale.
Ceea ce confirmă numeroase studii de-a lungul timpului este că, după implementarea Legii Smoot-Hawley, șomajul în Statele Unite a explodat de la 8% în 1930 la un devastator 25% în 1933. Astfel, milioane de americani și-au pierdut mijloacele de trai, în timp ce numeroase fabrici s-au închis și nenumărate ferme au dat faliment. Bărbații și femeile pe care politicienii juraseră să îi protejeze au ajuns să formeze cozi interminabile la cantinele sociale.
Deși este adevărat că aceste efecte s-au suprapus cu cele ale Marii Depresiuni însăși, analizele ulterioare care au reușit să izoleze impactul legii tarifare au confirmat contribuția sa semnificativă la aceste consecințe nefaste.
Dar prejudiciul nu provine doar din efectul negativ al tarifului în sine, ci și din reacția pe care aceste măsuri unilaterale o provoacă. O parte a dezastrului protecționismului inițiat în 1930 a provenit din represaliile comerciale. Peste 25 de țări au răspuns impunând propriile tarife asupra produselor americane. Ca rezultat, nu numai importurile nord-americane s-au prăbușit, ci și exporturile. Astfel, până în 1932, vânzările către țările care au aplicat represalii au scăzut cu un procent zdrobitor de 31%. Fiecare dolar presupus protejat de tarife s-a tradus în pierderea mai multor dolari din vânzările externe.
Sectoarele cele mai afectate au fost agricultura și industria. Producția industrială, de exemplu, a scăzut cu aproape 47% între 1929 și 1933. Fabricile care inițial sărbătoriseră protecția față de concurenții străini s-au confruntat curând cu o realitate brutală: piețele lor de export dispăruseră.
Dar daunele nu s-au limitat la pierderea piețelor internaționale. Companiile care depindeau de componente importate au văzut cum costurile lor de producție au crescut vertiginos. Prinse între creșterea costurilor și scăderea cererii, multe pur și simplu au dat faliment. Așadar, această realitate constituie o lecție care, în zilele noastre, pare să fi fost uitată de unii. Când ridici ziduri în calea comerțului internațional, sfârșești prin a fi prins în interiorul lor. Protecționismul este, în esență, o formă de izolare economică autoimpusă. Iar izolarea, inevitabil, sărăcește.
Dacă efectele asupra ocupării forței de muncă și industriei au fost devastatoare, impactul asupra prețurilor și puterii de cumpărare nu a fost mai puțin traumatic. Importurile au devenit prohibitiv de scumpe pentru majoritatea populației, reducând drastic opțiunile consumatorilor și eliminând presiunea concurențială care ajută la menținerea prețurilor sub control. Inegalitatea s-a accentuat și sărăcia a crescut.
În cele din urmă, clasa de mijloc și muncitoare americană, deja lovită de șomaj și de incertitudinea generată de crahul din octombrie 1929, a văzut costul vieții crescând exact atunci când își permitea cel mai puțin. Tarifele au funcționat, în practică, ca un impozit regresiv care a afectat în mod disproporționat pe cei mai vulnerabili. În mijlocul unei recesiuni, o creștere intensă a impozitelor joacă un rol de adâncire a acesteia, conducând la depresiune.
Acesta este un adevăr incomod pe care susținătorii trumpismului (presupuși liberali) îl omit adesea: tarifele sunt, în ultimă instanță, un impozit mascat asupra propriilor cetățeni pe care pretind că îi avantajează. Este un exces al statului, curios de similar cu ceea ce s-a întâmplat în 1773 cu așa-numita «Boston Tea Party», originea revoluției americane. Astăzi, «regele» Trump își atacă din nou cetățenii cu aceeași premisă. Iar această demonstrație de autocrație economică are efecte reale pentru cetățenii săi, deoarece scumpind artificial produsele importate, nu numai că reduce puterea de cumpărare a familiilor, dar permite și producătorilor naționali să își mărească prețurile fără a fi nevoie să își îmbunătățească eficiența sau calitatea.
Cel mai frustrant aspect al acestei povești nu este doar dauna economică cauzată, ci și încăpățânarea cu care părem să ignorăm lecțiile ei. Consensul între economiști și istorici este copleșitor: Legea Smoot-Hawley a fost o eroare catastrofală care a adâncit criza economică mondială, atât de evidentă încât, doar patru ani mai târziu, însuși Congresul american a delegat controlul politicii comerciale președintelui, recunoscând implicit imprudența sa și deschizând calea către decenii de liberalizare comercială care au contribuit semnificativ la prosperitatea postbelică, deși tentația protecționistă continuă să reapară periodic.
Și totuși, iată-ne, aproape un secol mai târziu, ascultând aceleași argumente protecționiste, poate cu o nouă retorică, dar fundamental identice. Se promite din nou că tarifele «vor salva locuri de muncă» și «vor revitaliza industrii», ca și cum istoria nu ar avea nimic să ne învețe.
Dar contextul actual agravează riscurile. Economiile moderne sunt infinit mai interconectate decât în anii 1930, ceea ce face ca tarifele să fie potențial mult mai dăunătoare astăzi. Lanțurile de aprovizionare globale implică faptul că aproape niciun produs nu este în întregime național sau străin. Naționalismul economic nu este doar o idee proastă; în practică, este o himeră. Orice creștere semnificativă a tarifelor va declanșa un efect de domino care va distruge locuri de muncă în industriile importatoare și exportatoare, va crește prețurile pentru consumatori și va frâna creșterea economică generală.
În acest sens, tarifele sunt adevărate arme tăcute în războaie comerciale pe care nimeni nu le poate câștiga. Funcționează ca un virus economic: infectează mai întâi sectoare specifice, dar în cele din urmă slăbesc întregul organism economic.
