Acesta este doar începutul… Prin taxele vamale anunţate săptămâna aceasta, Trump nu doreşte neapărat să combată deficitul comercial al Statelor Unite cu zone extinse ale planetei. Sau, mai bine zis, nu doar atât: el urmăreşte şi o reconfigurare a ordinii internaţionale, care începuse deja cu cererea ca ţările NATO să aloce 5% din PIB-ul lor pentru apărare (şi să cheltuiască aceşti bani la companii americane) şi va continua cu o serie de măsuri, tratate ca instrumente de ajustare.

Aceste măsuri urmăresc să corecteze ceea ce el consideră a fi o supraevaluare cronică a dolarului, moneda de referinţă mondială, care scumpeşte exporturile ţării sale şi are efecte negative asupra industriilor sale. Comerţul internaţional ca instrument de putere susţinut de taxe vamale, controlul valutelor şi segmentarea strategică a aliaţilor. Asta ne aşteaptă.

Stephen Miran este un economist numit recent de Trump preşedinte al Consiliului său de Consilieri Economici. Prin urmare, foarte influent în gândirea preşedintelui. Elev al lui Martin Feldstein, economistul legendar al lui Ronald Reagan, în unele cazuri s-a manifestat deja împotriva politicilor Rezervei Federale şi chiar ale Departamentului Trezoreriei. Miran este responsabil pentru un ghid destinat utilizatorului privind restructurarea sistemului de comerţ global. Acesta descrie explicit fundamentele reconstrucţiei bazei industriale americane şi ale extinderii accesului la piaţa internă ca instrument de presiune strategică.

Pentru aceasta se recunosc trei faze: prima, cea actuală, este ofensiva tarifară; a doua este împărţirea ţărilor în diverse categorii, în funcţie de alinierea sau nu la interesele SUA; în final, o baterie de măsuri de control financiar al pieţelor de capital, cu impozite specifice pentru deţinătorii străini de obligaţiuni ale Trezoreriei, cu intervenţii directe (generând tensiuni cu Rezerva Federală independentă) pe pieţele valutare, utilizând tranzacţiile de cumpărare-vânzare de valute pentru a controla cursul dolarului.

Nu este prima dată când taxele vamale sunt folosite ca instrument de ajustare. Mai degrabă, contrariul: a făcut-o, de exemplu, şi Joe Biden, deşi ceea ce le distinge acum este intensitatea lor. Miercurea trecută, «ziua eliberării americane» conform descrierii pompoase trumpiste, semăna cu acea zi de 15 august 1971, când republicanul Richard Nixon, supranumit «Dick Trişorul», a întrerupt programarea tuturor canalelor de televiziune în prime time pentru a anunţa ceea ce ulterior a devenit cunoscut sub numele de «şocurile Nixon»: îngheţarea preţurilor şi salariilor, taxe vamale de 10%, anularea unilaterală a convertibilităţii dolarului în aur (sfârşitul etalonului aur), etc. Atunci Nixon, ca şi Trump acum, a justificat măsura ca o încercare de a limita importurile (deşi nu a îndrăznit să vorbească despre jaf, spoliere, violare şi furt) cu scopul de a reduce enormul deficit comercial şi de a favoriza industria naţională. Experimentul nixonian nu a avut succes, iar după luni de inflaţie şi creştere economică scăzută, acele taxe vamale au trebuit anulate. Cineva a scris atunci următoarea metaforă: «Guvernul SUA se confrunta cu o situaţie similară cu cea a unui copil care a avut o pereche de pantofi minunaţi care i-au rămas mici».

În prezent, rămân multe întrebări fără răspuns: sunt toate taxele vamale anunţate pentru negociere sau sunt permanente?, se vor menţine, vor creşte sau vor scădea în funcţie de conjunctură?, ce ar trebui să facă companiile, să se stabilească, de exemplu, în Europa sau Asia sau să îşi deschidă fabrici în interiorul SUA? Pe măsură ce se răspund la aceste întrebări, activitatea economică încetineşte şi cresc şansele unei recesiuni.

Şi între timp, ce se întâmplă cu o Organizaţie Mondială a Comerţului (OMC) redusă la zero? Născută acum 30 de ani în afara umbrelei ONU, aceasta este martorul tăcut al sfârşitului unei perioade istoric anormale de globalizare paşnică şi al instalării în lume a unui naţionalism economic condus de cea care până acum era principala putere susţinătoare a capitalismului de tip laissez-faire.

Va urma…