Anul 2024 a fost un an bun pentru economia Spaniei, iar previziunile pentru 2025 indică o continuare a acestei tendințe pozitive. În anii de după pandemie, Spania a fost responsabilă pentru o bună parte din locurile de muncă create în zona euro. În spatele „miracolului spaniol” se află impulsul puternic al sectorului turistic și o creștere spectaculoasă a populației: peste un milion de persoane în doar doi ani. Având în vedere natalitatea foarte scăzută, aproape toată această creștere se datorează sosirii populației străine, majoritar din afara UE, care ocupă aproape 90% din noile locuri de muncă generate.

Creșterea demografică și economică susținută de servicii și imigrație are multiple beneficii. Printre altele, contribuie la un dinamism neobișnuit al pieței muncii și la plata facturii ridicate a pensiilor într-o societate îmbătrânită. În plus, populația migrantă rezolvă, în special cea feminină, o criză cronică a îngrijirii într-un sector care suferă de un deficit important de investiții publice.

Dar această Spanie care crește plurală și diversă se bazează pe o inegalitate care desenează un țesut social din ce în ce mai fragmentat. Economia bazată pe servicii și politica migratorie limitată facilitează încorporările rapide. Cu toate acestea, combinația de salarii mici și locuri de muncă instabile, o piață imobiliară care oferă răspunsuri problematice la noua cerere și rețeaua limitată de protecție socială minimă oferă nou-veniților condiții de plecare deosebit de fragile. Acest lucru este semnalat de toți indicatorii legați de sărăcie și excluziune socială elaborați de Agenția Statistică Europeană (Eurostat). Străinii non-comunitari rezidenți în Spania se confruntă cu un risc mult mai mare de a suferi o situație de privare materială severă decât cetățenii spanioli. Cu o diferență de peste 30 de puncte procentuale, Spania prezintă unul dintre cele mai mari decalaje din UE în ceea ce privește expunerea la riscul de sărăcie. În spatele ratei extrem de ridicate a sărăciei infantile (suntem depășiți doar de România și Bulgaria) se află mai ales gospodăriile cu părinți de naționalitate străină și în special cele monoparentale conduse de femei de origine migrantă. Oriunde ne-am uita, locul de origine este o variabilă care explică o vulnerabilitate socială ce a dobândit un caracter structural de la începutul acestui secol.

Există, așadar, o legătură puternică între performanța bună a economiei, fluxurile migratorii și o fractură socială ridicată și în creștere. Într-un fel, țara oferă mii de persoane un orizont de promisiuni, în timp ce le împinge la marginea prăpastiei. Creșterea progresivă a salariului minim a fost cea mai coezivă politică din ultimii ani, dar este departe de a garanta securitatea de care are nevoie o parte semnificativă a societății. În general, avem politici sociale care rămân în urma nevoilor generate de propriul model de creștere și care obligă statul să recurgă la acțiuni de urgență de fiecare dată când expunerea la risc – din cauza unei inundații, a unui virus sau a unei creșteri de prețuri – a persoanelor care acumulează fragilități devine nesustenabilă. Evident, nu este același lucru un guvern care se grăbește să implementeze un scut social de fiecare dată când apare o criză și unul care nu o face, dar acestea sunt eforturi menite să atenueze loviturile, în loc să le prevină. A trăi fără acte – aproape jumătate de milion de persoane, conform unor estimări – este condiția care expune cel mai brutal oamenii la atâta insecuritate vitală. Recursul deja obișnuit la regularizări masive constată absența unei adevărate politici migratorii care, pe lângă faptul că servește progresului țării, să garanteze condiții demne pentru toți cetățenii, indiferent de unde provin.

Pe lângă o problemă palpabilă de justiție socială, un alt efect secundar al acestui model de creștere este consolidarea unor dinamici puternice de segregare în societate, care duc la o distribuție foarte inegală a costurilor și beneficiilor a ceea ce numim progres. În orașe precum Madrid sau Barcelona ne obișnuim să trăim în realități paralele, unde bunăstarea sau oportunitățile sunt distribuite pe cartiere și școli. În ultimele două decenii, am adoptat tradiția americană a inegalității rezidențiale și educaționale, atât de bine descrisă de sociologul Anne Lareau.

Faptul că Produsul Intern Brut (PIB) crește rapid nu înseamnă că și condițiile de viață se îmbunătățesc pentru segmente importante ale societății, nici că punem bazele unui viitor comun mai bun. Creștem pentru că suntem mai mulți, nu pentru că trăim sau muncim mai bine. Această realitate modifică de ceva timp peisajul electoral din multe țări și ar fi bine să nu o ignorăm. Și totuși, la fel ca în multe alte subiecte, ostilitatea deschisă a extremei drepte conduce – așa cum indica bine Daniel Innerarity în aceste pagini – conversația publică într-un loc în care nu există dileme sau îndoieli rezonabile, ci doar discursuri bune sau rele, care lasă societatea din ce în ce mai indiferentă. Golurile din dezbaterea publică ajung să fie umplute. Atenție.

Margarita León este profesor universitar de Științe Politice la Universitatea Autonomă din Barcelona