Nu vrei să scrii, dar scrii. Nu vrei să-ți amintești, dar îți amintești. Nu vrei să apară rozariul durerii, rozariul numelor celor morți, cele care se repetă de fiecare dată când se întâmplă. Dar este drept să renumărăm mărgelele acelui rozariu, fiecare nume și fiecare poveste.

• Amadeo Castelar
• Rubén Souto
• David Álvarez
• Jorge Carro
• Ibán Radío

Cinci mineri morți. Cinci.

Și ți se pare insuportabil că există copaci înfloriți pe străzi și pe lângă drumurile pe care au trecut sicriele lor, purtate pe umeri de rude și prieteni. Aprilie are o cruzime care se deschide în flori albe. Primăvara intoxică un aer din ce în ce mai irespirabil la trecerea unui cortegiu funerar prin niște bazine miniere care au văzut deja prea multe.

• Manuel Moure
• Carlos Pérez
• Antonio Blanco
• Orlando González
• Roberto Álvarez
• José Luis Arias

Șase mineri morți. Șase.

Acum doisprezece ani. Încă nu există o sentință.

«Trebuie să-ți spun că ai avut o singură greșeală: m-ai învățat totul, mai puțin cum să trăiesc fără tine», îi spune o fiică tatălui ei. Rebeca lui Ibán. Și se aude un zgomot de geamuri sparte în interiorul fiecărei persoane care ascultă aceste cuvinte. Și există furie, de asemenea. Multă.

Moartea a cinci mineri în Cerredo a aruncat din nou lopeți de doliu peste teritoriile cărbunelui. Uneori mă întreb dacă din exterior se înțelege ce se întâmplă acolo. Uneori mă întreb și dacă noi, cei care ne-am născut și am crescut acolo, înțelegem, dacă ajungem să înțelegem complet vreodată. Se întâmplă, pentru că asta se întâmplă de multe ori, că uneori nu știi ce să spui și spui că mina își cere tributul. Se spun lucruri de genul acesta. Dar eu refuz această idee a fatalității. Această specie de destin de tragedie greacă. Nu vreau inevitabilități sau scuze, vreau investigații. Mineritul cărbunelui este o activitate dură și riscantă și tocmai de aceea siguranța condițiilor de muncă trebuie să fie cea mai bună posibilă. Când trece plânsul, vine momentul răspunsurilor.

Blestemata mină, da, se știe. Grișuul și surpările și căderea unui perete sau a o sută. Dar să nu vină nimeni la mine cu fatalitatea în mână, să vină cu un grisumetru.

Poeta Idea Vilariño a scris că morții «trag mereu de inimă». În bazinele miniere spaniole, acest lucru este adevărat. Morții lor trag mereu de inimă. Este greu de înțeles dragostea/ura față de mină care există în teritoriile cărbunelui. Mândria. Regretul pentru închiderea minelor și, în același timp, regretul pentru ceea ce se întâmplă când se deschid. Greu de înțeles părinții care nu vor ca fiii lor să meargă la mină și care, în același timp, sunt fii ai altor părinți care nici ei nu au vrut ca ei să meargă. Dar au mers.

Minele spaniole, cu excepția celor de la Hunosa, companie publică, s-au închis în decembrie 2018. Atunci se încheiau ajutoarele europene pentru producția de cărbune. Bazinele miniere sângerau demografic de ceva timp, iar hemoragia acelei închideri finale, adăugată la cea a centralelor termice, le-a lăsat și mai exangue.

Criza bazinelor miniere se produce la multe niveluri. Este demografică, este legată de muncă, este economică, dar este și o criză de identitate. Mineritul cărbunelui este o istorie care, în multe teritorii, are mai mult de două secole. A traversat familii întregi, este o meserie care a trecut de la părinți la copii și nepoți. În anii cincizeci și șaizeci, când muncitorii de la câmp plecau masiv spre orașe, satele miniere absorbeau tot mai mulți oameni. Asta este ceea ce lipsește. Erau morți și oameni cu plămâni de piatră, silicozii, dar și cete de copii pe toate străzile.

În mine au lucrat bărbați și femei. Ele la spălătorii, la transportul cu bene aeriene, ca vagonetare; în ultimele decenii, unele în interiorul puțurilor sau ca șoferițe de camion în exploatările la zi. Cărbunele a fost gaura neagră a cărei forță gravitațională atrăgea totul. În jurul lui gravitau economatele, școlile și micile spitale create de companiile miniere, acum închise și prăbușindu-se, majoritatea; gravitau cinematografele care de decenii nu mai programează nimic, magazinele. În jurul minei gravita viața. Și când mina se închide, toți se întreabă: dacă nu suntem mineri, ce suntem?

Acum era momentul memoriei. Memoria înainte și mai presus de nostalgie, pentru că nostalgia este o smoală lipicioasă care îți prinde bocancul și te împiedică să avansezi. Încă se trecea prin fazele doliului sfârșitului mineritului: negarea, furia, tristețea. Încetul cu încetul ajungea acceptarea, ce să-i faci, ceva trebuie făcut. Acceptarea care trebuie să ducă la ultima fază, cea a restabilirii. Și vine asta.

Această sfâșiere, această dezolare.

Din nou.

Dar să nu vină nimeni la mine cu fatalitatea în mână.

Noemí Sabugal este jurnalistă și scriitoare. A publicat, printre alte titluri, «Fiii cărbunelui» și «Labirintul mării» (ambele la Alfaguara).