Francisco Wichter, supraviețuitor de pe lista lui Schindler, a murit la 99 de ani

Francisco Wichter, unul dintre ultimii evrei supraviețuitori de pe lista lui Schindler, a murit la vârsta de 99 de ani în Buenos Aires. Născut în Polonia în 1926, Wichter a ajuns în Argentina la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, în care și-a pierdut părinții și pe cei cinci frați, victime ale nazismului. Wichter a trecut prin mai multe lagăre de concentrare, dar și-a salvat viața după ce a început să lucreze în fabrica omului de afaceri german Oskar Schindler. Nepotul său, Tomás, a informat despre moartea sa printr-un scurt text adresat apropiaților, difuzat de mass-media locale: „Vă anunț că bunicul meu a murit, el și-a dedicat o mare parte din viață povestirii istoriei și moștenirii sale. Dacă moartea sa servește la reîmprospătarea istoriei sale, binevenită fie”.

Wichter a crescut într-o familie evreiască într-un mic oraș din Polonia. Părinții lui i-au spus Faivel, un nume pe care în Argentina l-a înlocuit cu Francisco. Tatăl său era cizmar și din copilărie îi plăcea să-și amintească jocurile împărtășite cu frații săi Hanka, Rosa, Zlota, Sara și Elías. Lumea pe care o cunoștea s-a terminat brusc când avea 13 ani. „Trebuia să încep școala pe 1 septembrie. Voiam să încep școala. Dar era 1939. Hitler a invadat țara mea. Și lumea a intrat în război”, și-a amintit într-un interviu acordat ziarului Clarín.

Acest supraviețuitor al Holocaustului a povestit că a ajuns la fabrica lui Schindler din lagărul Plaszow, unde se zvonise că un om de afaceri vrea să înființeze o fabrică de muniții în orașul cehoslovac Brünnlitz. „Prizonierii din Plaszow am fost catalogați ca muncitori metalurgici și, împreună cu evreii care lucrau deja pentru el, am fost incluși într-o listă de oameni care urmau să meargă acolo. Am devenit Lista Schindler: bărbați și femei cărora destinul le pregătise o răgaz în mijlocul iadului”, a relatat.

Numărul 371

A intrat în fabrică în toamna anului 1944 ca muncitorul cu numărul 371. Condițiile erau aceleași ca în orice loc care adăpostea muncitori evrei în acel moment: muncă forțată și fără nicio plată. Dar comportamentul lui Schindler și al soției sale Emilie i-a distins. Wichter a detaliat că nu aveau nume sau haine proprii, dar mâncau bine, nu le era foame și nu sufereau abuzuri. „Întotdeauna aveam căldură și apă caldă, chiar și în camerele comune unde dormeam. Emilie reușea să obțină remedii pentru bolnavi. Nu au fost multe decese, dar când se întâmpla vreunul, se făcea o înmormântare noaptea, într-un cimitir catolic, cu legitimitatea minimă a unei ceremonii. A putea da o înmormântare, chiar dacă nu era evreiască, dar cel puțin umană, era reparator”, a spus el.

Francisco Wichter, într-o imagine din tinerețe.

Potrivit mărturiei lui Wichter, în jumătatea de an în care a lucrat pentru Schindler, abia au fabricat un vagon de gloanțe, care a fost returnat. „Erau mai mulți oameni decât posturi reale de muncă. Eram aproape 1.300 de evrei de hrănit și mai erau și alte trei sute de guri, printre rușii și polonezii care constituiau personalul salariat al lagărului”, și-a amintit el. Schindler a reușit să ocolească inspecțiile periodice ale înalților comandanți naziști și le-a câștigat favoarea prin trimiterea de cadouri și invitarea la cine cu meniuri extravagante.

Wichter nu a uitat niciodată ziua de 7 mai 1945. Schindler i-a adunat pe toți muncitorii în curtea fabricii și a pornit radioul. Acolo l-au auzit pe atunci prim-ministrul Regatului Unit, Winston Churchill, anunțând predarea necondiționată a Germaniei. „Oskar ne-a mulțumit pentru efortul pe care l-am depus cu toții pentru a-i susține fabrica, ne-a informat că o închide și că, din acel moment, fiecare dintre noi este liber. Am trecut poarta de ieșire cu emoție și teamă”, și-a amintit el. A părăsit Brünnlitz la o săptămână după sfârșitul războiului.

După ce s-a căsătorit cu Hinda, o altă evreică supraviețuitoare a Holocaustului, proaspeții căsătoriți s-au îmbarcat spre Buenos Aires. Wichter a început în acest oraș o nouă viață ca ceasornicar și a întemeiat o familie cu doi copii, șase nepoți și opt strănepoți.

Și-a ținut ascuns trecutul până când l-a văzut reflectat în filmul lui Steven Spielberg, Lista lui Schindler, lansat în 1993. „Într-o noapte, am ieșit pe stradă să mă aerisesc, pentru că nu puteam dormi. Filmul îmi era în memorie, repetând și repetând”, a spus el ziarului La Nación. În acel moment a luat decizia de a-și spune propria poveste. A povestit-o în mass-media și într-o carte: A unsprezecea poruncă: mărturia supraviețuitorului argentinian de pe lista lui Schindler, publicată în 1998. De atunci, și-a dedicat ultimii ani din viață pentru a depune mărturie.