Istoria inegalității de gen în conducerea organizațiilor internaționale

Istoria inegalității de gen în conducerea organizațiilor internaționale este marcată de primele și ultimele femei în funcții de conducere. Și sunt, în ambele cazuri, puține; atât primele care ajung într-o poziție, cât și ultimele care o ocupă, deoarece nu sunt niciodată succedate de alte femei. Un exemplu este spaniola Nadia Calviño, care prezidează Banca Europeană de Investiții (BEI) din ianuarie 2024, cu responsabilitatea de a decide ce proiecte vor primi cei 95 de miliarde de euro din bugetul pentru 2025. Este prima femeie care ocupă această funcție de la crearea organizației în 1958. Ca și ea, o altă femeie a ajuns anul trecut într-o poziție care, timp de mai bine de șapte decenii, a fost un domeniu exclusiv masculin. Este vorba despre argentinianca Celeste Saulo, noul secretar general al Organizației Meteorologice Mondiale. Numele lor sunt evidențiate în capitolul „alegeri notabile” din raportul anual al GWL Voices, publicat luni, care analizează prezența feminină în principalele 54 de entități multilaterale care gestionează problemele globale. Cu cele două noi numiri, 22 dintre ele sunt conduse de femei. În al doilea grup, cele care devin ultimele care ocupă o funcție, se află ecuadorianca María Fernanda Espinosa. În bogatul ei CV se menționează că în 2018 a devenit a patra femeie care a prezidat Adunarea Generală a ONU, o funcție cu rotație anuală. Până în prezent, ea este și ultima. „Noile fețe dau speranță”, spune diplomata, director executiv al GWL Voices, „dar adesea vedem că numesc una și gata”. În multe cazuri, conform datelor, nici măcar atât. Din cele 54 de organizații examinate de studiu, 19 nu au fost conduse niciodată de o femeie. Cea care se află de cel mai mult timp în acest grup (80 de ani) este Agenția ONU pentru Agricultură (FAO), fondată în 1945. Secretariatul general al ONU, de asemenea, rezistă. De când norvegianul Trygve Lie a preluat funcția la 1 februarie 1946, s-au succedat 79 de ani de nume masculine la conducerea a ceea ce este considerat parlamentul lumii.

Cele trei fondatoare ale GWL Voices știu bine că acest plafon de sticlă este foarte gros. Neozeelandeza Helen Clark, bulgăroaica Irina Bokova și argentinianca Susana Malcorra au fost candidate în 2016. Dintre cele șapte femei și șase bărbați candidați, a fost ales actualul lider, António Guterres. „Lucrăm pentru ca să vină momentul în care nu va trebui să mai vorbim despre ‘primele femei care’, ci participarea femeilor în spațiile multilaterale să devină ceva normal”, subliniază Espinosa într-o conversație prin apel video. Când membrele GWL Voices știu că va avea loc o alegere, semnalează dacă nu a existat o femeie la conducere și oferă nume de posibile candidate, chiar dacă nu sprijină pe nimeni în mod concret. Anul acesta, Espinosa speră să scape de titlul de ultima președintă a Adunării Generale, deoarece există o aspirantă germană. „Prima care nu este din așa-numitul sud global. Să vedem dacă se sparge acest plafon de sticlă...”, își dorește ea. Anul acesta vor exista „oportunități importante de a evalua progresul femeilor în conducerea în sistemul internațional”, conform raportului, deoarece vor avea loc alegeri în șapte dintre organizațiile monitorizate de GWL Voices. Trei dintre ele nu au fost conduse niciodată de o femeie: Banca Africană de Dezvoltare, cu 60 de ani de existență; Organizația Statelor Americane, cu 77 de ani; și Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială, cu 58 de ani. Dintre celelalte patru, două au fost conduse de o femeie o singură dată (Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare și Agenția ONU pentru Refugiați), iar două au făcut-o de mai multe ori (UNESCO și Fondul pentru Populație al Națiunilor Unite). În plus, la 31 decembrie 2026 se încheie mandatul lui Guterres ca secretar general, iar GWL Voices menține o campanie activă pentru ca o femeie să-i succeadă.

<br>const artBoarts = { multilaterales }; <br><br>

Progresele în domeniul egalității de gen în organizațiile internaționale sunt discrete, deoarece „de la un an la altul” se fac mici salturi cantitative, subliniază Espinosa. „Nu este o mare revoluție. Iar contextul actual nu este favorabil conducerii femeilor”, consideră ea. Cu toate acestea, această ediție a raportului GWL Voices reflectă o informație care nu a fost analizată până acum și care demonstrează că nici într-un an, nici în 80, comunitatea internațională nu a reușit să progreseze substanțial în numărul de femei pe care țările le numesc ca reprezentanți permanenți la Națiunile Unite. În timpul primelor 11 Adunări Generale ale ONU (din 1947 până în 1957), nicio femeie nu a deținut acest titlu. „Același lucru s-a întâmplat în fiecare an din 1964 până în 1971. În total, 20 de Adunări Generale ale ONU au avut loc fără participarea vreunei ambasadoare”, precizează raportul. „În cele din urmă, am stabilit că peste 2.800 de persoane au servit în această calitate și am descoperit că doar 208 dintre ele, adică abia 7%, au fost femei”, subliniază autorii studiului pentru care au trebuit să analizeze sute de documente. În prezent, ele reprezintă 21% din hemiciclu, o proporție în scădere în ultimii patru ani de când s-a atins maximul de 28% în 2020. Pe țări, cercetătorii constată că 73, mai mult de o treime din cei 193 de membri ai ONU, nu au numit niciodată o femeie pentru această funcție, printre care Spania și Franța, precum și China, Sudan, Arabia Saudită, Iran sau Yemen, pentru a cita câteva. În plus, alte 64 de țări au numit doar o femeie. Ceea ce înseamnă că o minoritate de 56 au desemnat mai mult de o femeie pentru această misiune, care include, printre altele, alegerea și promovarea funcționarilor naționali în agențiile sistemului Națiunilor Unite. Astfel, în opt decenii, Afganistan, Bangladesh sau Zambia au avut două ambasadoare în cadrul organizației, în timp ce în partea superioară a tabelului se află Liberia și Columbia cu cinci, și Statele Unite cu șapte. „Aceste cifre reflectă o modalitate de a construi spațiile de decizie. În mod strict, ar trebui să existe jumătate de femei, dar realitatea este că avem nevoie de ele nu doar din motive de justiție demografică, ci pentru că aduc calitate, perspectivă și experiență diplomației”, reflectă Espinosa. „Nu vrem doar să îmbunătățim cifrele, ci să reproiectăm sistemul multilateral”. Mandatara ecuadoriană a fost ambasadoare a țării sale la ONU la Geneva. „Eram un grup insuficient”. Își amintește că au ajuns să formeze un fel de club pentru a se întâlni și a-și împărtăși preocupările comune. „Fiind acolo, îți dai seama că reprezentarea este în mâinile bărbaților”. O greșeală, susține ea. Acum că geopolitica internațională este dominată de hiper-lideri masculini în toate punctele cardinale, și se vorbește despre procese de pace în Gaza și Ucraina în reuniuni cu majoritate masculină, în timp ce blocurile se reînarmează, „paradoxul”, spune Espinosa, este că diverse investigații demonstrează că acordurile de pace mai stabile și durabile sunt cele care se ating cu femei așezate la masă. „Speranța trebuie să fie activă”, conchide Espinosa. Climatul reacționar față de progresele în egalitatea de gen trebuie să primească „un răspuns inteligent”, notează ea. „Sunt necesare rețele și alianțe, să ne adunăm forțele pe care le avem, să fim creativi. Pentru a apăra drepturile câștigate și a continua să avansăm”.