În politică, există tensiuni care nu se rezolvă niciodată și care ajung să explodeze cu efect întârziat. Asta s-a întâmplat recent în Israel, când prim-ministrul Beniamin Netanyahu și-a anunțat intenția de a-l demite pe Ronen Bar, șeful Shin Bet (serviciile secrete israeliene și palestiniene), tocmai când acesta investighează dacă mai mulți consilieri ai lui Netanyahu au fost plătiți pentru a favoriza interesele Qatarului, unul dintre puținii aliați ai Hamas. Dacă se va concretiza, va fi prima demitere a cuiva din această funcție în cele șapte decenii de istorie a țării.

Bar a răspuns acuzându-l pe Netanyahu că a confundat serviciul față de stat cu “loialitatea personală”. Partidele evreiești din opoziție au convocat de urgență o reuniune pentru a elabora o reacție comună, în timp ce mișcările sociale opuse lui Netanyahu au convocat proteste pentru miercuri, ziua în care guvernul va vota propunerea. Subiectul are ca fundal acuzațiile reciproce (uneori în public, alteori prin scurgeri de informații în presă) privind responsabilitatea pentru atacul Hamas din octombrie 2023 între conducerea politică (care s-a agățat de funcții) și serviciile de securitate, care și-au asumat vina și de care Netanyahu se debarasează unul după altul.

Prim-ministrul israelian și-a justificat decizia printr-o “neîncredere continuă” față de Bar, care “nu a făcut decât să crească cu timpul”. “Sunt convins că acest pas este crucial pentru a restaura organizația, a ne atinge toate obiectivele de război și a preveni următoarea tragedie”, a spus el, într-o critică clară la adresa celui mai înalt responsabil al unui organism care nu avea informații solide de informații în Gaza și care a interpretat greșit indiciile că Hamas pregătea în secret un atac.

Bar a contraatacat într-un comunicat în care subliniază că “datoria de încredere a directorului Shin Bet este, înainte de toate, față de cetățenii Israelului”, nu față de Netanyahu, care are așteptări de “loialitate personală” care sunt “fundamental greșite și contravin direct” statutului organizației.

Consiliera juridică a guvernului, Gali Baharav-Miara (o funcție tehnică de mare greutate pe care executivul o ignoră și îi retrage prerogative de ani de zile) s-a opus măsurii “până când se vor clarifica fundamentele sale faptice și juridice” și autoritatea lui Netanyahu de a face acest lucru, având în vedere potențialul conflict de interese. Într-o scrisoare, ea amintește că “șeful Shin Bet nu este o funcție de încredere personală a prim-ministrului”, deși depinde direct de biroul său, și subliniază “sensibilitatea extraordinară a chestiunii, natura sa fără precedent și preocuparea că procesul ar putea fi pătat de ilegalitate și un conflict de interese”.

Liderii principalelor partide evreiești din opoziție (Yesh Atid, Unitatea Națională, Israel Beitenu și Democrații) se vor reuni luni pentru a discuta cum să oprească demiterea. Ei nu au invitat formațiunile care reprezintă minoritatea palestiniană cu cetățenie israeliană, o cincime din populația țării. Dimpotrivă, dreapta a ieșit în tromba în apărarea deciziei, precum ministrul Finanțelor, Bezalel Smotrich, care consideră că Netanyahu ar fi trebuit să o ia a doua zi după atacul Hamas și îl acuză pe șeful Shin Bet că “se agață de funcție cu aroganță și dispreț”.

În funcție din 2021, Bar este unul dintre ultimii comandanți ai serviciilor de securitate care rămâne în funcție de la atacul Hamas, care s-a soldat cu 1.200 de morți și peste 250 de ostatici, deși a anticipat că își va asuma responsabilitatea pentru eșecul răsunător al Shin Bet în a-l prevedea. Netanyahu a renunțat la restul sau au demisionat, în special din noiembrie trecut. Acesta este cazul fostului ministru al Apărării, Yoav Gallant; sau al fostului șef al Statului Major, Herzi Halevi, a cărui demitere a fost cerută de extrema dreaptă pentru a pune pe cineva mai dur în perspectiva reluării războiului din Gaza.

În aceste zile, Netanyahu, în schimb, nu numai că a refuzat să demisioneze, dar și să convoace alegeri anticipate (așa cum dorește majoritatea populației, potrivit sondajelor), să își asume responsabilitatea sau să creeze o comisie parlamentară de anchetă asupra erorilor din acea zi și asupra politicilor anterioare care le-au facilitat. O vinietă din ziarul Yediot Aharonot caricaturizează luni situația, arătându-l pe Netanyahu jucând ascunselea cu Bar, Halevi și Gallant în timp ce pronunță fraza “Cine este în spatele meu sau lângă mine, este responsabil. Unu, doi și trei…” în fața unui copac cu inscripția 7.10, cu referire la data atacului Hamas.

În investigația sa, difuzată în urmă cu două săptămâni, Shin Bet a arătat cu degetul spre responsabilitatea lui Netanyahu pentru că a permis Qatarului să livreze fonduri guvernului Hamas din Gaza (ceea ce Doha neagă și insistă că Israelul știa totul). Este una dintre cele mai prezente reproșuri în manifestațiile împotriva sa și unul dintre punctele focale ale aruncării cu noroi între establishmentul politic și cel militar.

De fapt, în reacția sa la anunțul de concediere, Bar apără implicit crearea comisiei de anchetă, subliniind “necesitatea de a interoga toate părțile, inclusiv politica guvernului și pe prim-ministru, și nu doar forțele armate și Shin Bet, care s-au auto-investigat exhaustiv”. Armata și-a cerut scuze pentru că a întârziat ore întregi să ajungă într-o zonă situată la doar câteva zeci de kilometri de centrul operațiunilor.

Netanyahu argumentează că o nouă convocare electorală (în care ar începe ca favorit, deși cu dificultăți în reeditarea coaliției sale, potrivit tuturor sondajelor de vară trecută) ar reprezenta “un premiu pentru Hamas”, prin fragmentarea țării în timp de război, și că dezbaterea necesară privind responsabilitățile trebuie să aștepte până când aceasta se va termina. Dar puțini mai înțeleg ce înseamnă această expresie șaisprezece luni mai târziu, cu amenințări zilnice de reluare a bombardamentelor asupra Gaza, chiar și cu mai multă forță, și un armistițiu fragil tehnic în vigoare, dar cu un viitor neliniștitor. Netanyahu — de asemenea, pus sub acuzare în trei cazuri de corupție, mită și abuz de putere — are nevoie de război permanent pentru a-și menține în picioare coaliția cu ultranaționaliști și ultraortodocși, cea mai de dreapta de la crearea Israelului, în 1948.