Uneori, a juca fotbal într-un mod atractiv înseamnă a te juca cu focul, iar Barça o face divin. Își supune adversarul cu prețul asumării riscurilor. Această apărare avansată lasă senzația că, în spatele liniei de ofsaid, există o prăpastie. Dacă ne raportăm la clasamentul din La Liga, afacerea pare rotundă. Dacă vorbim despre Liga Campionilor, e altă poveste, după cum am văzut săptămâna aceasta. Dar dacă primești șapte goluri în două meciuri, trebuie să-ți pui întrebări.

Până aici, ideea: riscantă și atractivă, pentru că e tare distractiv să vezi Barça jucând. Apoi, vine angajamentul colectiv: când pierd mingea, aleargă s-o recupereze de parcă toți ar împărtăși același impuls electric. O fac în fiecare meci, au făcut-o pe tot parcursul sezonului, pentru că este unul dintre pilonii stilului lor.

În fine, numele proprii, pentru că fotbalul înseamnă oameni care joacă. Este inevitabil să începem cu Pedri. Lasă impresia că magnetizează mingea, dar, de fapt, colegii îl caută pentru că a-i da mingea este ca și cum ai depune-o la bancă: ți-o va returna cu dobândă. Nu doar că are grijă de ea, dar o gestionează cu un criteriu pe care tu, în ignoranța ta, îl descoperi doar când Pedri pasează. Ca acei scriitori care descriu cu exactitate ceea ce simți, doar că nu știam ce simțeam până nu citeam. În acest fotbal din ce în ce mai sufocant, Pedri reușește să dea respirație fazelor. Când Pedri este pe teren, Barça are oxigen să urce Everestul alergând. Când pleacă, sistemul electric cedează, iar despre consecințe ce să vă mai spun?

Și, când pasează, ne trezim din ședința de hipnoză pentru că mingea ajunge la Lamine sau la Raphinha, două moduri de a apăsa accelerația: primul șerpuind, iar al doilea în linie dreaptă, dar amândoi cu poarta țintă. La finalul lanțului de așteptare sunt Olmo, Fermín, Lewandowski sau Ferran pentru a finaliza opera.

Acest acord fotbalistic strict a fost realizat de un tip care iubește controlul și disciplina. Așa cum aud spunându-se, ca un bun neamț. Dar ceea ce a reușit a fost să ne scoată dintr-o neînțelegere. Pentru că noi îi vedem pe germani ca pe un popor cu reflexe mecanice care programează totul. Forța prejudecății îi dă uitării pe Beethoven, Bach, Kant, Nietzsche, Marx, Mann, Einstein sau Freud, care, fără a se naște în Germania, și-a dezvoltat cariera în acest spațiu. O fi și ceva creativitate pe acolo.

Această sinteză pare să existe în această Barça a lui Hansi Flick care, fără a excela în muzică, filozofie, literatură, știință sau psihologie, a reușit ca acea echipă care la începutul sezonului părea făcută din petice să ni se reveleze ca o mașinărie care place și câștigă mai mult decât pierde. Nu că Flick ar fi făcut bogat un sărac, dar i-a permis săracului să uite de constrângerile sale. Fotbalul bun face acest tip de miracole.

Așadar: antrenor, jucători implicați și permisiune pentru ca cei mai dotați să-și dezlănțuie imaginația în ultimii metri. Antrenor, echipă și talente superioare, vechea formulă cu ritm modern.

Cert este că noi, madridiștii, care vedeam flăcările iadului la începutul săptămânii, după ce am văzut calificarea lui Inter (nota red. – se referă probabil la un context anterior, în care rezultatul Interului a influențat o altă echipă), am ajuns la El Clásico cu un moral reînnoit. Dacă se poate câștiga fără să meriți, cine e mai bun?