Farmaciștii din micile municipalități spaniole, unde farmaciile rămân adesea singurul punct de acces la servicii de sănătate, se confruntă cu o situație de precariat extrem. Salariile mici, adesea sub salariul minim, turele de gardă neplătite și lipsa compensării pentru serviciile asistate pun în pericol însăși existența acestor unități vitale, care reprezintă un pilon împotriva depopulării zonelor rurale.

De exemplu, farmacia din Figueruela de Arriba (Zamora), un sat situat lângă Sierra de la Culebra, la circa 12 km de granița cu Portugalia, deservește șapte sate cu un total de doar 318 locuitori. Farmacista, Begoña González Paramio, povestește că, deși programul oficial este de la 11:30 la 17:30, ea muncește adesea mult mai mult. La fiecare opt zile, asigură o gardă de 24 de ore neplătită. Găsirea unui înlocuitor pentru vacanțe sau urgențe este aproape imposibilă, ceea ce duce la lipsa concilierii vieții profesionale cu cea personală. „Am un coleg care nu se poate opera pentru că nu poate închide farmacia și nici nu are bani să angajeze un înlocuitor”, afirmă Begoña. „Trăim într-o situație de sclavie a secolului XXI”.

Acest precariat profesional a fost tema centrală a Primului Congres Național de Farmacie Rurală, desfășurat recent la Alicante. Potrivit organizatorilor, în Spania există 4.422 de farmacii în municipalități rurale cu mai puțin de 5.000 de locuitori, reprezentând aproximativ 20% din total. Acestea angajează peste 11.800 de persoane.

Irene González Orts, titulara farmaciei din Camp de Mirra (Alicante, 445 locuitori), subliniază că, în ciuda oferirii de servicii suplimentare – vizite la domiciliu pentru vârstnici, sisteme personalizate de dozare, controlul colesterolului – venitul său de bază nu este suficient pentru a trăi, fiind adesea sub salariul minim pe economie. Mulți farmaciști rurali sunt pluriajugați. „Viabilitatea noastră are o limită”, declară Irene. „În fiecare lună se închide o farmacie rurală în Spania, iar fără farmacie, nu există sat”.

Jaime Espolita, președintele Societății Spaniole de Farmacie Rurală (SEFAR), farmacist în Amieva (Asturias, 603 locuitori), critică modelul economic actual. Farmaciile rurale sunt guvernate de aceleași cerințe economice ca cele urbane, bazându-se pe marja de profit fixă de 27,9% pe medicamente. Aceasta dezavantajează farmaciile cu volum redus, comparativ cu cele urbane care, în medie, facturează un milion de euro pe an. Espolita propune compensarea depopulării și scăderii vânzărilor printr-un fond de compensare, similar celui din Italia, care dispune de 128 milioane de euro provenind de la guvern și sectorul farmaceutic.

În afara veniturilor din vânzări, există doar ajutoare pentru viabilitatea economică angajată (VEC), percepute doar de 700 de farmacii care deservesc sub 1.500 de locuitori și facturează mai puțin de 235.000 de euro anual. „Sunt derizorii”, spune Irene González Orts. Begoña González Paramio menționează că a primit 160 de euro pe un trimestru din VEC, sumă insuficientă chiar și pentru plata energiei electrice.

Rita de la Plaza, trezorierul Consiliului General al Colegiilor Farmaceutice (CGCF), recunoaște că beneficiarii VEC sunt cei mai expuși riscului de închidere. Consideră dificilă implementarea unui fond de compensare amplu, propunând în schimb stimulente fiscale și remunerarea serviciilor asistate. Recunoaște, de asemenea, povara gărzilor de noapte neplătite și lipsa personalului care împiedică înlocuirile.

Ana Alba, farmacistă în Tudanca (Cantabria, 156 locuitori), nu găsește înlocuitori, neputându-și lua vacanță. Deși deservește și un post de prim ajutor în Lamasón (248 locuitori) și case de bătrâni, venitul său este mic. În timpul gărzilor, la fiecare trei săptămâni, facturează „abia 10 euro pe săptămână”. Își completează veniturile lucrând ca și consultant în farmacovigilență. Plătește aceleași taxe ca o farmacie urbană, dar nu dispune de aceleași mijloace. „Este o muncă foarte solicitantă, îmi dau viața pentru ea”, concluzionează Ana Alba.