A ajunge cu oarecare întârziere la condiția de european are avantajul că niciodată nu ajungi să consideri de la sine înțeles ceea ce pentru mulți care au venit mai târziu este pur și simplu natural. Aveam 21 de ani când am început să fiu cetățean și am împlinit 30 de ani la câteva zile după ce Spania, în compania dragii Portugalii, a intrat ca doi elevi noi într-un colegiu de mare prestigiu unde până de curând nu credeau că vor putea fi vreodată admiși. În viață, lucrurile care au durat mult și păreau că nu se vor întâmpla niciodată vin uneori în avalanșă: în cazul meu, împlinirea a 30 de ani, devenirea european peste noapte. Cum atunci când ești tânăr nu știi cât de tânăr ești, îmi închipuiam că la 30 de ani deja se așează peste tine apăsarea vârstei. Și aproape că îmi era mai greu să mă simt în drept să mă numesc romancier decât să mă numesc european.

În ambele cazuri, era vorba despre împlinirea unui vis improbabil. Cu nu mulți ani înainte, în acea trezire crudă la lume care este adolescența, aspiram să scap din țara mea cu acea urgență fugitivă pe care o simțeam noi, provincialii, înainte să se inventeze aeroporturile low-cost. Aspiram să plec cu aceeași inocență și cu aceeași vocație cu care îmi imaginam că voi fi poet, autor teatral, romancier, corespondent în capitale străine, reporter într-un lanț muntos din junglă unde operează o gherilă de eliberare. Sursele pe care le aveam atunci erau limitate: în acest caz, o carte a jurnalistului-aventurier Enrique Meneses, care se împrietenise cu Hemingway în ajunul triumfului Revoluției Cubaneze. Era o derivă politică a unui vis literar mai vechi, cel al exploratorilor din inima Africii în secolul al XIX-lea, mai ales al lui Stanley, care reușise să obțină exclusivitatea găsirii doctorului Livingstone, pierdut în pădurile din Congo. Nu știam că aventura literară era mai degrabă un pamflet colonialist, și că eroicul Stanley acționa ca agent venal al regelui Leopold al II-lea al Belgiei, care în numele civilizației și progresului a provocat o mortalitate de peste zece milioane de oameni.

Nu doar viața era „în altă parte”, ci și libertatea și literatura. A merge la Parisul literaților și al expaților prestigioși sau la Londra muzicii pop și a te mișca firesc prin acele orașe era o himeră asemănătoare cu scrierea și publicarea unui roman. În acea epocă sufeream de pe urma străinilor și îi admiram pentru simplul fapt că erau așa, iar bărbaților ne plăceau mai mult fetele din alte țări datorită legendei că toate erau blonde, înalte și lipsite de prejudecăți, și mai ales datorită acelui calificativ generic ce le învăluia ca o aură aurie, „străinele”. Trăiam atât de izolați de lumea exterioară, încât puteam recunoaște un străin după față, chiar dacă venea din Baeza, care e la opt kilometri. Într-o după-amiază de vară mergeam spre grădina tatălui meu, cu o pălărie de paie, trăgând de hățurile unui măgar, și un cuplu de străini mi-a indicat prin gesturi să stau nemișcat, și mi-au făcut o poză, cu fundalul clopotniței bisericii San Lorenzo, care pe atunci era acoperită de iederă.

Exotismul este un atribut al inferiorilor. A fi fost exotic și decorativ, figurant într-o țară cu orientalism ieftin — „Zoi andalú, cazi ná” (Sunt andaluz, aproape nimic), zicea una dintre acele autocolante execrabile de pe geamurile din spate ale mașinilor — este o experiență care îți lasă anumite resentimente și insecurități pe viață. Cu un pașaport pe care trebuia să-l arăți cu blândețe la fiecare graniță, am avut impresia că străinii din alte țări se înțelegeau destul de bine între ei, și că pe noi ne priveau de sus, poate pentru că nu ne explicam fluent în limbile pe care ei le împărtășeau fără efort. Un străin care vorbea propria limbă ni se părea admirabil, dotat cu o elocvență care îl situa imediat deasupra noastră. Ani mai târziu, deja european și romancier, deși purtând mereu în mine incertitudinea cu privire la una și alta, am intrat pentru prima dată în gara din Frankfurt, și simțindu-mă pierdut în acea imensitate confuză, cu indicații pentru mine de neînțeles în germană răsunând sub bolțile de fier, m-am gândit deodată la emigranții spanioli, țărani din generația părinților și unchilor mei, care au ajuns acolo la începutul anilor șaizeci, nu urmărind himere literare, ci muncă și ceva demnitate.

L-au întrebat pe Gandhi ce părere are despre civilizația occidentală, și el pare că a răspuns, poate cu un zâmbet fără dinți și afabil: „Ar fi o idee grozavă”. Cei care am crescut ca supuși în acea țară săracă, supusă și izolată, putem aprecia – și ne e teamă că alții mai tineri nu vor putea aprecia – ceea ce a costat atât de mult să construim și de care ei s-au bucurat de la naștere, și în unele cazuri, din ce în ce mai frecvente, se lasă duși de demagogia și furia moștenitorilor fascismului. Dar la fel cum trebuie să apărăm ce am câștigat, avem și responsabilitatea de a denunța nedreptatea, indecența, ceea ce se pierde, ceea ce contrazice propriile idealuri europene, care sunt atât de practice încât este la fel de ușor să atestăm împlinirea lor ca și abandonul lor. Civilizația occidentală, știa Gandhi, a produs realizări splendide și idealuri nobile, dar și orori care le-au contrazis: jaful lumii colonizate, segregarea rasială, reducerea la mizerie și exotism a populațiilor dominate, tipul de războaie și masacre posibile doar cu un înalt grad de dezvoltare industrială. În Europa s-au inventat drepturile omului, dar s-au inventat și lagărele de exterminare. Hitler, Mussolini, Pol Pot și Abimael Guzmán au obținut doctoratele în Filosofie la cele mai bune universități din Paris.

Spre deosebire de alte patrii mai viscerale, care pot fi înfocate cu apeluri la purități originare, la muzici marțiale, la tradiții de victimizare și revanșă împotriva dușmanilor inventați, lideri precum Trump, Orbán, Netanyahu, Putin pot înveli corupția și autoritarismul în valuri de steaguri, în încurajarea celor mai rele instincte umane. Europa, cu steagul său albastru aseptic, cu precauțiile și lentoarea sa administrativă, se susține doar pe principiile sale: libertatea, egalitatea, echitatea, statul de drept nu au nimic abstract, pentru că dacă sunt cu adevărat respectate, ele îmbunătățesc viața majorității, satisfăcând nevoile fundamentale de educație, sănătate, muncă și bunăstare, și încurajând de asemenea căutarea liberă a acelei plenitudini care este posibilă doar atunci când nu trăiești la cheremul necesității și al fricii. Îl întâlnesc pe stradă pe unul dintre acei emigranți africani fără îndoială capabili de orice muncă, forțați să ceară pomană, și mă întreb cum mă văd, cât de străină și ostilă este pentru ei această capitală acum europeană și prosperă în care au fost aruncați; și mă întreb de asemenea cum se vede această Europă indiferentă dintr-o tabără palestiniană sau de dincolo de granițele cu sârmă ghimpată electrificată care împiedică trecerea persecutaților lumii. Nu cu mult timp în urmă noi eram cei care priveam din afară.