În câteva cuvinte
Zilnic, editurile și agențiile literare primesc mii de manuscrise nesolicitate din partea scriitorilor debutanți. Șansele de publicare sunt mici, deși toate solicitările sunt luate în considerare. Lumea editorială caută nu doar un text de calitate, ci și un autor cu potențial și un "profil" unic.
Oamenii scriu pentru că au multe de povestit și cu ce să uimească lumea, iar când termină de scris, trimit aceste lucruri pentru a vedea dacă sunt publicate. Este un comportament uman natural, aproape o necesitate fiziologică, ordinea corectă a lumii (editoriale). Cei care publică, editurile, și cei care încearcă să convingă editurile să publice, agențiile literare, primesc zeci, sute, mii de manuscrise de la scriitori de tot felul și rangul care speră să fie binecuvântați cu aprobarea celor ce dețin criteriul. Ele răsar ca florile, apar ca ciupercile. Sunt manuscrisele nesolicitate. Mulți chemați, puțini aleși.
„Primim tot timpul manuscrise, fie prin web, prin mail sau fizic, coli învelite. Unii chiar proiectează coperta, ca să ne scutească de muncă. Sau ne trimit cartea lor autoeditată, ca și cum asta ar crește șansele de a fi selectat”, spune María Fasce, director literar al Alfaguara, Lumen și Reservoir Books. Există adesea credința că trimiterea unui manuscris la o editură echivalează cu aruncarea lui la gunoi, dar, vești bune, se pare că editurile țin cont de ele.
Fasce asigură că în editurile sale se răspunde la toate solicitările. Totuși, posibilitățile sunt îndepărtate. Mai degrabă decât să-l arunci la gunoi, să trimiți un manuscris nesolicitat este ca și cum ai arunca un mesaj în mare într-o sticlă. Poate ajunge la țărm, dar doar împins de curenți foarte favorabili. Și asta în condițiile în care doar în Spania se publică, printre tot felul de artefacte livresce, un număr foarte mare de cărți. Unii autori nepublicați încearcă să atragă atenția în mijlocul acestei agitații: trimit cutii mari decorate sau tricouri cu merchandising. Orice este permis pentru a ieși în evidență.
Scriitorul Miguel Alcázar tocmai a publicat cartea „Manuscritos no solicitados” (Jot Down Books). În ea, el adună tocmai acele texte pe care editurile le resping și care formează un fel de literatură paralelă, literatura care ar fi putut fi și nu a fost. Astfel, se găsesc texte foarte diverse: un plagiat involuntar după Italo Calvino, un roman scris cu ChatGPT, sau unul având ca protagoniști inele, ciocane și șaibe, ori altul bazat pe peripețiile locuitorilor creați de Ibáñez. Într-un alt text, Federico García Lorca scapă de moarte, trece în clandestinitate și de acolo conduce lupta antifranchistă.
Adevărul este că sunt idei strălucite, dar trebuie ținut cont de un mic detaliu: Alcázar a inventat aceste texte, într-un exercițiu literar demn de Borges sau Perec. Și există unii, pe rețelele sociale, care au căzut în capcană și au izbucnit în furie împotriva autorului pentru difuzarea acestor materiale, o practică pe care o consideră umilitoare. Nici nu este ciudat: Alcázar se joacă cu confuzia, așa cum făcea și cu criticile literare inventate din cartea sa anterioară. „Sunt un omagiu adus visătorilor, oamenilor pasionați, celor cărora literatura le-a 'jefuit' viața”, spune autorul. Nu trebuie să pierzi speranța, deși o respingere editorială poate afecta mult stima de sine. James Joyce, George Orwell sau Marcel Proust au fost și ei respinși.
În ciuda invenției, Alcázar cunoaște bine această lume pentru că a fost cititor extern pentru edituri. Aceștia sunt persoanele care citesc manuscrisele și le dau (sau nu) aprobarea pentru a fi luate în considerare de către editură. Primul filtru. Și Alcázar are mândria de a fi dat undă verde unor cărți ale unor autori. „Este vorba de a face un raport serios, cu o evaluare comercială, alta literară… Plăteau cam 80 de euro pe carte. Dar ca să vezi că există o anumită arbitraritate, uneori îi dădeam manuscrisele partenerei mele pentru a putea acoperi mai mult material sub numele meu”, povestește el. „Manuscrisele care ajung sunt de obicei plictisitoare, sau normale, sau mediocre… Dar asta nu e prea diferit de majoritatea celor care se publică”, subliniază el.
În mod curios, cititorii editoriali sunt expuși la diverse materiale literare de calitate îndoielnică, ce poate nu sunt cele mai sănătoase pentru a-ți forma gustul. „N-am citit niciodată mai prost decât atunci când am fost cititor editorial”, spune Alcázar. „Cei care decid ce se publică poartă cu ei acest bagaj de literatură proastă. Dar, bine, poate e chiar benefic. Cum spunea Cervantes, nu există nicio carte care să nu aibă ceva bun, oricât de rea ar fi”.
Agențiile literare primesc și ele manuscrise. „E o nebunie, primim cam 25 în medie pe săptămână”, spune Palmira Márquez, director al agenției Dos Passos. Genul care le apare cel mai des este thriller-ul. Deși pe site-ul lor comunică faptul că nu mai acceptă, există scriitori care se prezintă fizic la agenție pentru a cere o întâlnire. În cazul lor, nu le ajunge timpul (de lucru) să răspundă tuturor. Totuși, acordă o atenție specială celor care le parvin de la editori care nu văd loc pentru ele în editura lor (dar poate în altele) sau recomandate de scriitorii reprezentați de agenție (care ajung aproape la o sută).
Criteriile de publicare nu sunt strict literare. Cărțile care conțin o poveste din spate, care pot genera o știre sau care abordează teme de actualitate vor avea mai multe șanse să fie publicate. În plus, de multe ori editurile nu caută un text, ci un autor: cineva cu relevanță, cu urmăritori, cu o personalitate singulară. Cu un profil. Industria editorială este o industrie, nu un muzeu.
Se scrie tot mai mult? „Mergem spre mai mult, există o incontinență teribilă. Multă lume crede că are o viață suficient de interesantă pentru a fi povestită, dar în final viețile noastre sunt destul de anodyne”, spune Márquez.
La Anagrama, primesc anual între 600 și 1500 de texte „sălbatice”. „Acum câțiva ani am decis să punem pauză recepționării manuscriselor nesolicitate pentru că ne era foarte greu să menținem un termen rezonabil de răspuns. Lucrăm la un formular web care să ne permită să reactivăm și să digitalizăm sistemul de primire”, spune editorul Ana Rodado. Manuscrisele primite sunt înregistrate și revizuite înainte de a trece la comitetul de lectură, care pregătește un raport. Dacă raportul este pozitiv, este citit de un editor din cadrul editurii.
„Există neînțelegerea că editorii nu se uită la nimic și că avem pe masă și nu ne dăm seama”, spune Fasce. Cu toate acestea, după cum subliniază, astăzi este mai ușor ca niciodată să detectezi talentul: poate fi urmărit pe rețelele sociale, în presă, prin vorbă-n-gură, prin multiplele căi prin care un autor poate ajunge astăzi la edituri. Prima selecție poate fi, de asemenea, ușoară pentru cei care decid: uneori este suficient să vezi cum se prezintă scriitorul în emailul său sau în scrisoarea de prezentare, sau tematica proiectului, ori să citești primele pagini.
María Fasce spune că, în 32 de ani de profesie, nu a găsit prea mult material publicabil în avalanșa de manuscrise care ajung la masa sa. În alte cazuri, însă, apar: agenția Dos Passos a semnat astfel contracte cu autori precum Alba Carballal sau Daniel Remón. Timp de patru ediții, agenția a conceput o modalitate de a canaliza aceste manuscrise prin premiul Dos Passos pentru primul roman, publicat de Galaxia Gutenberg și câștigat, de exemplu, de Daniel Jiménez. La Anagrama au ajuns, prin intermediul manuscriselor nesolicitate, autori de calibrul lui Alejandro Zambra, Juan Pablo Villalobos sau Esther García Llovet.
„Mi-am trimis romanul 'Submáquina' timp de șase ani la diferite edituri și multe fac acel lucru atât de specific Spaniei, adică nu-ți spun 'nu', nu-ți spun nimic, și atunci eu așteptam și așteptam”, povestește García Llovet. „De asemenea, păstrez scrisori de respingere care sunt elegante și foarte explicite, de pus în ramă”, adaugă ea. Deoarece s-a săturat de această lume, de încercările constante de a publica dându-se cu capul de perete, a scris o carte cu un titlu foarte potrivit. Și a făcut o ultimă încercare.
Pe 28 decembrie, Ziua Sfinților Inocenți (echivalentul zilei păcălelilor), a primit un telefon: „Doamnă García Llovet, doriți să vorbiți cu domnul [redactorul Anagrama de atunci]?”. Scriitoarea a crezut că e o păcăleală. Dar nu era. De atunci, a publicat cinci romane la Anagrama, foarte bine primite, care au construit universul ciudat și recunoscut al stilului ei. „Publicatul este foarte complicat, mai ales dacă nu cunoști pe nimeni în edituri. Deși acum sunt mai multe edituri decât atunci când am început, edituri indie, foarte bune. Și mă bucur enorm”, împărtășește ea. O poveste cu final fericit.
