În câteva cuvinte
Articolul analizează evenimentele recente din politica britanică, germană și din Biserica Catolică ca semne ale eroziunii ordinii occidentale postbelice. Se subliniază creșterea populismului, declinul partidelor tradiționale și o schimbare simbolică a centrelor de influență departe de Europa.
Bătălia pentru viitor capătă contururi tot mai clare. Trei evenimente recente, deși diferite, dezvăluie transformări similare: consolidarea Reform UK ca forță politică emergentă condusă de Nigel Farage, dificultățile partidelor tradiționale din Germania de a forma o „mare coaliție” și o reorientare simbolică a centrului de putere în Vatican. Fiecare, în felul său, pune sub semnul întrebării vechile structuri de putere occidentale. Împreună, ele simbolizează prăbușirea „centrului” ca ancoră de echilibru și eroziunea ordinii liberale apărute după 1945.
În Germania, Friedrich Merz era pregătit pentru victorie, dar nu a obținut voturile necesare, în ciuda posibilității unei mari coaliții. Logica consensului german, bazată pe stabilitatea postbelică, nu a fost suficientă pentru a conține fracturile interne, chiar și în cadrul partidelor tradiționale. Sistemul nu se mai susține prin inerție instituțională. Pactul dintre centru-dreapta și centru-stânga, care a garantat soliditatea decenii întregi, nu-și mai menține forța de coeziune. Această uzură nu este anecdotică, este un simptom al pierderii puterii de către vechiul regim tehnocratic.
Nigel Farage capitalizează și el pe prăbușirea „centrului”: se hrănește din disprețul popular față de elite și partidele tradiționale. Succesul său nu este periferic, ci structural: populismul său nu mai divizează, ci înlocuiește. Cu înfățișarea unui jucător de cricket retras și energia unui predicator laic, el nu propune soluții tehnice, ci viziuni: vorbește despre țară și identitate, despre mândria pierdută și despre cei uitați. Consolidarea sa ca lider politic face parte dintr-un proces mai amplu: deziluzia față de partidele tradiționale.
Al treilea eveniment, care indică schimbări, a avut loc sub cupola întunecată a Sfântului Petru. Deși Papa Francisc este adesea numit „progresist”, profilul său este revelator dintr-un alt motiv: este un centrist, dar dintr-un alt centru – unul format, simbolic, în sfera de influență americană, nu la Roma. Și acest lucru nu este anecdotic: el, alături de predecesori din afara Europei, confirmă sfârșitul monopolului european asupra universalismului în catolicism. Papalitatea, simbolul suprem al continuității și tradiției, a fost istoric vocea Europei în lume. Astăzi, universalismul se „americanizează” și se globalizează prin limba engleză, Silicon Valley și, de asemenea, prin puterea religioasă, care își adâncește rădăcinile într-o altă țară occidentală (SUA), dar cu o sensibilitate foarte diferită față de politic, religios și moral.
În toate cele trei cazuri, sistemul încearcă să se susțină, dar capacitatea sa de reprezentare se estompează. În Germania, partidele încheie acorduri formale, dar bazele lor le sabotează; în Regatul Unit, sistemul împiedică o reprezentare proporțională a votului pentru Reform UK, dar nu-i poate limita impactul; în Biserică, este ales un Papă care simbolizează în același timp deschidere și continuitate, dar și o reorganizare internă a puterii: SUA influențează nu doar politic și economic, ci și spiritual. Nu este doar o criză a sistemului, ci și a celor care îl reprezintă.
Eșecul confirmării lui Merz reflectă neîncrederea față de o elită care nu a știut să se regenereze după epoca Merkel. Papa, a cărui agendă este simbolic legată de centre de influență non-europene, nu este un revoluționar, ci un simbol al unei schimbări globale: Biserica se realiniază cu polii de putere contemporani. Un Merz fără voturi, un Farage care câștigă la margini, un Papă care vorbește cu accentul simbolic al „ultimului imperiu”. Nu este haos, ci ajustarea seismică a unei lumi care nu mai este ordonată ca înainte.
