În câteva cuvinte
Autoarea Corina Oproae reflectează asupra semnificației Europei pentru ea, de la dorința de libertate în comunismul românesc la spațiul cultural și de identitate complexă de astăzi. Ea subliniază importanța dialogului cultural și a apărării diferențelor în fața naționalismului.
Nu-mi amintesc când am auzit prima dată cuvântul Europa, dar știu ce a însemnat pentru mine în adolescență, care a coincis cu perioada comunistă. Europa mea era o voce și însemna dorința de libertate. Multe după-amieze stăteam alături de mama în fața vechiului nostru radio, mereu hărțuit de interferențe, pentru a asculta emisiunile din Occident. Într-o țară unde informația se limita la realizările fictive ale socialismului, fiecare cronică, fiecare analiză, chiar și fiecare cântec venit din Vest ne amintea că exista o frontieră care separa izolarea de promisiune. Visam să o trecem într-o zi și să avem astfel acces la ceea ce numeam pur și simplu Europa, care nu era doar un loc pe hartă, ci promisiunea literaturii, a artei și a gândirii libere. Poate era o viziune oarecum idealizată, dar se năștea din dorința de a fi europeni atât prin afinitate culturală și spirituală, cât și prin locația geografică.
Prima dată când am trecut acea frontieră tangibilă și imaginară deopotrivă a fost ca și cum aș fi intrat într-o lume pe care până atunci o locuisesem doar în cărți. În 1993, în prima mea călătorie în Spania, ajungând la Madrid, m-am oprit în fața Muzeului Prado între neîncredere și fascinație. Înăuntru, contemplând orice operă pe care o cunoșteam doar din reproduceri, simțeam o emoție copleșitoare că am atins, după ani de dorință tăcută, ceva ce am crezut mult timp a fi în afara oricărei posibilități. Pe parcursul lunii petrecute în capitală, am vizitat muzeul zilnic, ca și cum aș fi putut recupera timpul pierdut oprindu-mă din nou și din nou în fața tabloului "Las Meninas" sau a "Grădinii plăcerilor lumești". Încetul cu încetul, emoția s-a transformat în certitudinea că acel lucru, în fond, îmi aparținea nu pentru că ajunsesem acolo, ci pentru că îl cunoscusem și îl iubisem deja înainte, prin intermediul vechilor albume de artă, de multe ori alb-negru, pe care le răsfoiam ca pe niște obiecte sacre. Aceasta era și continuă să fie Europa pentru mine: acces la cunoaștere, la frumusețe, la o moștenire comună care ne definește.
Și spun toate acestea știind că nici măcar după 1989 granița care ne despărțea de restul Europei nu a dispărut complet. Diviziunea dintre așa-numita Europă de Est și cealaltă rămânea latentă în legi, dar și în priviri, în prejudecăți. Pe atunci trăiam deja de aproape un deceniu în afara țării, dar nu am putut evita să simt, de la distanță, emoția celui care traversează încă o dată o frontieră simbolică. Europa a revenit să însemne un loc de întâlnire cu demnitatea. Acel dor adolescentin de a aparține ceva mai liber, mai just, a luat în sfârșit o formă concretă, deși nu lipsită de tensiuni și ambivalențe.
De atunci, am trăit mai mulți ani în afara țării mele decât în ea. Am studiat, am lucrat, am iubit; am trăit în limbi care nu sunt ale mele prin naștere, dar pe care le-am locuit până în punctul de a le transforma în limbi de creație. Datorită literaturii, artei și legăturilor afective pe care le-am țesut de-a lungul anilor, am reușit să rămân fidelă ideii că Europa este un dialog neîncetat între culturi, între moduri de a vedea lumea. A scrie într-o limbă diferită de cea maternă nu a însemnat în cazul meu un exil, ci o modalitate de a-mi lărgi identitatea.
Europa mea de astăzi este, de asemenea, o Europă critică. Nu ignor lipsurile sale, inegalitățile sale, dar vreau să cred că proiectul european rămâne, cu toate acestea, una dintre cele mai generoase idei ale secolului al XX-lea: aceea că ne putem uni nu prin impunere, ci prin voință. Că putem împărtăși fără a ne uniformiza. Că putem conviețui fără a renunța la istoria noastră. Într-un moment în care naționalismele reapar, în care dezinformarea erodează legăturile, simt că Europa în care am ales să trăiesc și pe care vreau să o apăr este aceea unde își au loc diferențele. Unde nimeni nu este străin pentru că vorbește altă limbă. Când mă întreabă dacă mă simt româncă sau spanioloaică răspund că nu vreau să aleg. Spania nu înlocuiește țara mea de origine: o amplifică în cadrul ideii care este Europa. Îmi permite să fiu cine sunt cu mai multă libertate, cu mai multe nuanțe. Și această posibilitate, care acum pare atât de fragilă, trebuie apărată nu doar cu legi, ci și cu cuvinte, cu acte cotidiene, cu gesturi de ospitalitate. Europa este în cărțile care călătoresc dintr-o limbă în alta, în bibliotecile unde conviețuiesc Ramon Llull, Dante, Shakespeare, Cervantes, Goethe, Proust, Joyce, Woolf, Zweig, Pessoa, Kundera sau Szymborska. În cafenelele unde se amestecă accentele. Astăzi, mai mult ca oricând, mă îngrozește gândul că Europa mea s-ar putea prăbuși, că frica și deziluzia ar putea pune în pericol ceea ce am construit. Trebuie să continuăm să ne împărtășim poveștile europene. Nu pentru a idealiza, ci pentru a ne aminti de ce am început această călătorie.
