În câteva cuvinte
În districtul opulent Salamanca din Madrid, magazine tradiționale cu prețuri modeste luptă să supraviețuiască alături de buticuri de lux și apartamente de milioane. Povestea străzii Villalar ilustrează contrastul social și provocările micilor afaceri în fața gentrificării accelerate.
În prestigiosul cartier Salamanca din Madrid, unde costul celei mai ieftine proprietăți începe de la 1,5 milioane de euro, supraviețuiește un surprinzător bastion al vieții urbane tradiționale. Pe strada Villalar, înconjurată de buticuri de lux, restaurante exclusive și magazine scumpe, patru afaceri mici cu prețuri accesibile rezistă într-o rază de 50 de metri.
Printre acestea se numără prăvălia de fructe a lui Manuel Escala, un proprietar de 37 de ani, care se simte un "disident" pe o stradă a milionarilor. El privește strada din magazinul său, reflectând la viitorul afacerii. Acum trei ani, Escala a încercat să revigoreze strategia de marketing, redenumind prăvălia din simplul "Villalar" în "Villafruta". A sperat că noul nume va atrage clienți, dar recunoaște că acum înțelege tot mai puțin cine îi sunt cumpărătorii.
Cele patru magazine tradiționale – o cafenea, un magazin de articole de feronerie, un supermarket și prăvălia de fructe – sunt amplasate aproape unul de celălalt, parcă sprijinindu-se reciproc. Ele sunt un punct de referință pentru numeroșii muncitori care activează în zonă. Pe Villalar, pâinea costă încă 70 de cenți, sucul de portocale este 2,30 euro, un meniu al zilei este 10,50 euro, iar un kilogram de fasole verde are un preț mai accesibil decât în aproape orice altă piață din Madrid: 3,50 euro. Spre deosebire de Cafeteria Villalar, Ferretería Villalar și Supermercado Villalar, Manuel Escala a considerat că prăvălia de fructe avea nevoie de un nou impuls. De aceea, când fostul proprietar i-a transferat afacerea, Escala a rebotezat-o Villafruta. "Cu acest nume, clienții știu deja ce vând și unde sunt. Problema este că eu am tot mai multe îndoieli unde sunt clienții mei", spune Escala după ce a vândut o banană unui alergător venit din Parcul Retiro.
Blocul în care se află Villafruta, compus din opt clădiri și delimitat de Paseo de Recoletos, Alcalá, Serrano și Villanueva, are în prezent 39 de apartamente de vânzare. Cu excepția a două studiouri de 40 mp, evaluate la circa 500.000 de euro, prețurile variază între 1,5 milioane și 12 milioane de euro. Aceasta este zona cu cel mai mare procent de reședințe secundare din întregul cartier Salamanca (45,39%). Portarii clădirilor strâng în gheretele lor cărți de vizită de la investitori străini care doresc să fie anunțați când o proprietate este scoasă la vânzare.
Cu acest peisaj, Manuel Escala se simte uneori "cam pierdut". În timp ce cafeneaua, feroneria și supermarketul își susțin afacerile cu ajutorul muncitorilor, prăvălia de fructe se află într-un "teren al nimănui". "Clienții mei potențiali ar trebui să fie vecinii. Dar, sincer, nu mai știu cine sunt", explică Escala, care înainte de a deveni antreprenor a fost angajat la Supermercado Villalar. "În acești trei ani, mi-au murit cinci vecini vechi care cumpărau lunar de câte 400 de euro. Nu văd o înlocuire, bogătașii care vin comandă aproape tot acasă. Unii muncitori cumpără ceva din când în când, deși grosul cumpărăturilor îl fac în cartierele lor, ceea ce este logic. Dacă încă sunt deschis, este datorită birourilor din jur care oferă fructe angajaților lor. Villalar nu mai este o stradă familială, este altceva despre care nimeni nu știe ce este", afirmă el.
Întrebat despre concurență, Escala răspunde: "Niciuna. Cele mai apropiate prăvălii de fructe sunt în zone precum Atocha sau Mercado de la Paz. Dar asta nu este bine. Dacă nu există concurență, înseamnă că nu există atâta cerere. Dacă aș putea, m-aș întoarce să fiu angajat".
Câteva portaluri mai jos, visele sunt distincte. Rafael Granados, 40 de ani, responsabil la Supermercado Villalar, aspiră să semene cândva cu acei bărbați înstăriți care trec pe la ușa sa cu o expresie de "succes". Granados lucrează de 14 ani pe aceeași stradă, "cel puțin" 10 ore pe zi. El se consideră un om al credinței și găsește inspirație în observația zilnică a celor din jur. "Cine umblă cu înțelepții, înțelept se va face", recită el. "De aceea îmi place să fiu aici. Acești oameni, ca să ajungă unde au ajuns, trebuie să știe ceva. Mă uit la ei, uneori îmi dau sfaturi, încerc să prind ceva. M-aș mulțumi cu un magazin de produse sănătoase, deși nu am decis încă exact de ce. Ceea ce nu vreau este să vând alcool", povestește el.
În Supermercado Villalar, potrivit lui Granados, "muncitorii" și vecinii cartierului se întâlnesc în proporții egale. Din acest motiv, prețul produselor este împărțit în două. Pe de o parte, cele consumate predominant de muncitori au "prețuri populare", ca în orice alt magazin alimentar. "Bere, sucuri și pâine, acestea sunt cele mai accesibile, mult mai ieftine decât oriunde altundeva în Barrio Salamanca", declară el. Pe de altă parte, articolele și alimentele ceva mai exclusive, solicitate de locatarii din Villalar, costă la prețul pieței de pe "mila de aur", adică cel stabilit de marile magazine universale. "Ciocolata, de exemplu, dacă ei vând tableta cu 4,65 euro, vindem și noi", spune Granados. Colegul său, Jorge Luis Jiménez, 39 de ani, subliniază o calitate "neașteptată" a bogaților care intră în magazinul lor. "Văd că vin milionari, oameni cu mulți bani care se uită mult la preț, de exemplu, la hârtia igienică. Rămân surprins, pentru că mulți se plâng mereu și, deși aproape întotdeauna cumpără, uneori pleacă la supermarketuri mai ieftine", povestește el. "Dar sunt antreprenori, de aceea au făcut averea respectivă", justifică Granados.
Cafeteria Villalar găzduiește zilnic pe cei mai modești muncitori din cartierul Salamanca. Intrarea cafenelei este o declarație de intenție. Praful de pe bocancii muncitorilor se adună la ușă, unde o femeie lipește cu bandă adezivă o foaie cu meniul zilei: linte și mazăre cu șuncă la primul fel, chiftele sau merluciu la al doilea. Prețul: 10,50 euro fără băutură. Daniel Sanz, proprietarul, în vârstă de 40 de ani, este un tânăr activ și un activist al vieții de cartier. El se definește un "oază între bogați". "Afacerea funcționează pentru că este exclusivă, în sensul că nu există nimic similar în jur. Atât timp cât vor fi șantiere și renovări, voi avea clienți", afirmă el.
La mesele cafenelei se dezvăluie secretele și capriciile noii clase bogate care sosește în Madrid. José Ramírez, 59 de ani, este zugrav la câțiva kilometri distanță. "Am aflat că există un bar ieftin prin viu grai, acesta nu apare în niciun ghid", spune el. Anul trecut a făcut saltul din alte zone în Barrio Salamanca. "Aici bogăția este mai opulentă și ostentativă. Ce se poartă acum este lumina indirectă, multă pompozitate. Există o întoarcere la rustic. Aproape toți încearcă să asemene interioarele apartamentelor cu fațadele, să aibă acel punct aristocratic și seniorial, cu baghete și cornișe enorme", descrie el. Sunt, potrivit lui Ramírez, lucrări foarte costisitoare care durează de obicei mai multe luni. Acum lucrează pentru un cuplu peruan într-un apartament de 300 de metri pătrați care va fi împărțit în trei pentru a fi reînchiriat cât mai curând posibil. El povestește că pe proprietari "nici nu i-a văzut, nici nu-i va vedea". "Ei nu tratează cu tine și, sincer, nu cred că decid nimic legat de decorațiuni, pentru asta angajează un arhitect, care este la curent cu tendințele. Este un simbol de putere", conchide el.
La ieșirea sa, un taxi oprește la numărul 6 de pe Villalar. Din el coboară patru persoane: un tată, o mamă și două adolescente. Un tânăr care îi așteaptă cu fotografii de apartamente în mână oftează și zâmbește încurajator. "Bine ați venit pe Villalar!", salută el. Cei patru privesc în sus, unde un muncitor termină finisajele pe fațadă. Fetele își întreabă tatăl: "Sigur că e aici?". "Da, aici este. Parcul Retiro este la colț", răspunde agentul imobiliar.
