O relație unică leagă Vaticanul și Italia, creând o atmosferă specială în care credința în miracole și elementele iraționalului se împletesc strâns cu viața de zi cu zi și chiar cu sportul. Este o simbioză care, se pare, a putut apărea doar aici, la Roma, devenită centrul Bisericii Catolice.

Un exemplu elocvent al acestei legături neobișnuite este clubul de fotbal Avellino din Campania, care are, conform observațiilor, o dependență mistică de papi. De fiecare dată când un pontif moare sau demisionează, Avellino promovează. Deși clubul a mai urcat în ligi și fără acest eveniment, invariabil după schimbarea șefului Bisericii Catolice urmează promovarea sa. De data aceasta, clubul a trecut din liga a treia în a doua.

Această curioasă regularitate sugerează că la Vatican se urmărește cu oarecare aprehensiune clasamentul ligii italiene de fotbal, în timp ce în Avellino schimbarea pontifului ar putea fi primită cu adevărată devoțiune: pentru ei moartea nu este sfârșitul, ci prevestirea unui triumf sportiv.

În Italia, ca și în chestiunile de credință, raționalul adesea trece pe plan secund, lăsând loc așteptării unui miracol sau intervenției geniale a necunoscutului. Aceasta se manifestă chiar și în media: un ziar important din Roma, Il Messaggero, încă publică horoscoape pe prima pagină. Există o anumită neîncredere față de structurile și sistemele pur umane, care sunt percepute ca ceva lipsit de suflet și nedrept, în timp ce tot ce este uman, personal – este înțeles și acceptat. Spre deosebire de, de exemplu, Spania, pentru catolicismul italian o semnificație deosebită o are conceptul de iertare – posibilitatea de a te spovedi, de a începe de la zero, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Dacă politica modernă se construiește tot mai mult pe emoții, atunci alegerile unui nou Papă în conclav, se pare, cu atât mai mult ar trebui să aibă loc sub influența inimii și a iraționalului. Totodată, cardinalii înșiși își pot atribui alegerea nu preferințelor personale, ci influenței unei forțe externe – Duhul Sfânt.

Din punct de vedere istoric, Biserica Catolică, fiind universală și venind din Orient, a dobândit o stabilitate colosală și o formă unică, stabilindu-și sediul la Roma. Poate că soarta ei ar fi fost alta dacă centrul ar fi fost în alte locuri. Nu este clar dacă Biserica s-a format sub influența romanilor sau dacă italienii au devenit așa sub influența creștinismului, religie oficială din secolul al IV-lea. Dar faptul rămâne: doar aici a putut crește o instituție atât de flexibilă și adaptabilă la circumstanțe, atât de măiestru combinând divinul și umanul, atât de iscusită în retorică și crearea de forme frumoase. Biserica Catolică s-a reinventat constant, iar noul Papă Leon al XIV-lea continuă acest drum.

Conclavele sunt o combinație uimitoare de formalitate și informalitate. Votul are loc în liniște sub frescele lui Michelangelo, dar, se zvonește, multe decizii importante se iau în timpul meselor comune. Informalul adesea decide lucrurile cele mai serioase.

Una dintre poveștile celebre care ilustrează această legătură italo-vaticană a avut loc în 1655. Cardinalii, închiși în conclav, s-au plictisit, iar câțiva tineri italieni au decis să facă o glumă: unul dintre ei s-a deghizat în Duhul Sfânt, folosind un cearșaf, și s-a arătat noaptea unor cardinali în vârstă. Din păcate, unul dintre ei s-a speriat atât de tare încât a căzut și a murit la scurt timp.

Italia și Vaticanul sunt atât de interconectate încât pot funcționa chiar și în condiții de vid instituțional complet. A existat o perioadă când, după demisia lui Benedict al XVI-lea, nu exista un Papă, în țară aveau loc alegeri și nu era un guvern în funcție, iar mandatul președintelui republicii de asemenea expirase. Dar, se spune, a fost ca o zi în care în Napoli s-au oprit semafoarele: traficul a continuat, deși haotic, dar fără colaps.