Orașele, ceasurile, memoria și timpul – toate acestea formează o adevărată „leonera” (vizuină de leu, un loc haotic). Acest lucru este bine cunoscut literaturii de calitate, deoarece ea înțelege profund oamenii care coboară scările, ies pe stradă și încep să meargă cu iluzia naivă că totul în jur este ordonat.

Însă ochii, dacă ne privim lumea ca străini, se umplu de multe surprize. Și dacă ne trăim normalitatea în cartierul nostru, pe drumul de zi cu zi, suntem expuși ca bătăile nesupuse ale inimii să înceapă să dialogheze cu zvonurile unui portal, în timp ce ceasul de la încheietura mâinii sare de vineri la sâmbătă, de la mâine la trecut, de la o plimbare zilnică la un sărut de adio care a avut loc cu mult timp în urmă, poate chiar într-un alt oraș sau cu alte buze.

Viața trece prin noi, împotriva noastră, în favoarea noastră, peste oglinzi, fotografii, cărți, dulapuri, cearceafuri de pat, vise, și ne demonstrează iar și iar că memoria este mult mai înșelătoare decât imaginația. Ne arată că mâinile mor încetul cu încetul dacă trăim o iubire cu lipsă de onestitate și că nimeni nu este la adăpost de durere, dar o ruptură la momentul potrivit este mai puțin catastrofală decât un adio tărăgănat în întârzierea sa.

Merg cu mine însumi, deși umbra mea și eu mergem în locuri diferite. Acest oraș este o cameră dublă pentru uz individual. Încerc să găsesc o anumită ordine în plimbarea mea, dar îmi dau seama imediat că am început de la sfârșit. Nu mă enervez când mă dezorientez. Iubirea, copiii, cinematograful și literatura m-au învățat să conviețuiesc cu întrebările care îmi scapă din inimă.

În timp ce dezbat dezordinea timpurilor mele, amintirilor mele, bucuriilor mele, rănilor mele, dorinței mele de a trăi, văd printr-o fereastră că cineva citește o carte. Zâmbește. Zâmbesc. Mă apropii, scot un pix care nu scrie, caut în buzunar altul – acesta scrie! – și notez detaliile. Se numește "Leonera" (Seix Barral, 2025).