Sala Canal de Isabel II din Madrid găzduiește o amplă expoziție dedicată operei cunoscutei fotojurnaliste spaniole Marisa Flórez. Expoziția, ce include 185 de instantanee, acoperă o jumătate de secol din istoria Spaniei, surprinsă prin obiectivul fotografei care a lucrat pentru o importantă publicație spaniolă din 1976 până în 2012.

Marisa Flórez, născută în 1948, a fost martora și cronicarul evenimentelor epocale din viața țării: de la întoarcerea „Guernicăi” lui Picasso în Spania, la primele manifestații pro-avort și la activitatea Congresului Deputaților post-franchist în perioada Tranziției. Expoziția transmite efervescența socială și politică a acelei ere.

Expoziția este organizată de Consilierul pentru Cultură al Comunității Madrid și poate fi vizitată până pe 20 iulie. Curatoriată de Mónica Carabias Álvaro, colecția reunește 185 de imagini prezentate pe diverse suporturi, de la hârtie fotografică la cutii de lumină. Pentru contribuția sa la fotojurnalism, Flórez a fost distinsă cu premii prestigioase.

Vizitatorii expoziției vor putea fie să își amintească momente trăite, văzând schimbările societății spaniole fără nostalgie, fie să descopere o lume nouă, dacă nu au fost martorii acelor evenimente. Flórez subliniază că expoziția prezintă fapte din punct de vedere jurnalistic, alături de personajele cheie ale epocii.

Vorbind despre parcursul său, Marisa mărturisește că inițial nu s-a gândit niciodată că va trăi din fotografie. Pasiunea pentru imagine a apărut în copilărie, iar apoi oportunitatea de a face și arăta fotografii a dus la primele succese. Învățând de la profesioniști și perfecționându-și tehnica, a realizat că poate face din aceasta o profesie.

Principiul său de bază în muncă a fost întotdeauna dorința de a face ceva diferit, aducând o viziune personală, evitând „oficialitatea”, dar transmițând întotdeauna esența știrii. Dacă reușea să surprindă și o lumină splendidă și să creeze o imagine frumoasă, era un bonus.

Munca fotojurnalistului, mai ales în situații limită sau evenimente rapide, necesită reacție instantanee. „Dacă nu prinzi un moment, el nu se mai întoarce”, notează Flórez. Este un amestec de a fi în locul potrivit, de a avea noroc și de a ști exact ce vrei să surprinzi.

Când Marisa Flórez și-a început cariera, fotojurnalismul era predominant o lume masculină. Ea își amintește că, deși s-a confruntat cu prejudecăți, în special în cercurile oficiale, colaborarea cu colegii bărbați a fost în general bună. A simțit un sprijin deosebit din partea redacției unde a lucrat.

Referindu-se la schimbările din industrie în ultimele cinci decenii, Flórez menționează reducerea bugetelor, ceea ce a dus la utilizarea pe scară largă a fotografiilor de la marile agenții – adesea aceleași imagini apar în toate publicațiile. Ca editor grafic, a căutat mereu să aleagă cea mai bună fotografie, indiferent cine a realizat-o. Calitatea a fost întotdeauna prioritară, dar astăzi implică costuri semnificative. Tehnologia a făcut ca transmiterea informației să fie aproape instantanee.

Abordarea sa în ceea ce privește portretele a fost specială: încerca să asculte interviul pentru a înțelege personalitatea omului, felul său de a vorbi și de a reacționa. Deși avea de obicei puțin timp, era interesată să vadă mai mult. Asta necesita pregătire, în special când fotografia politicieni: cunoașterea agendei zilei și a participanților îi permitea să fie pregătită pentru momentele cheie.

Printre figurile cele mai impresionante pe care le-a fotografiat, Marisa își amintește, de exemplu, de Adolfo Suárez, destul de reticent cu presa, și de Dolores Ibárruri – „Pasionaria”, care poseda forța unui mit. Fotojurnalismul i-a oferit oportunitatea unică de a vedea evenimentele de aproape și de a cunoaște oameni interesanți.

Relațiile cu politicienii, cu care petrecea ore în șir, necesitau abilitatea de a păstra distanța. Era o perioadă de învățare reciprocă: politicienii își însușeau noi forme de interacțiune, iar presa învăța să transmită informația într-un mod mai deschis și accesibil. Deciziile importante se luau adesea nu doar în parlament, ci și la întâlniri informale.

Cel mai dificil aspect al fotografiei de stradă în timpul Tranziției au fost atentatele. Existau ani în care se puteau întâmpla până la trei într-o săptămână. Trebuia să fotografieze consecințele, familiile victimelor – a fost o perioadă extrem de dură.

Întrebată dacă s-a gândit în astfel de ocazii să nu facă o fotografie din cauza naturii sale extrem de neplăcute, Marisa răspunde că făcea tot ce era posibil. Dar decizia de a publica rămânea întotdeauna la redacție. Principiul fundamental era informarea veridică, nu căutarea senzaționalului. Flórez este convinsă: „O imagine cu ‘morbo’ (interes morbid, savurarea detaliilor neplăcute) denigrează atât pe cel fotografiat, cât și pe cel care face poza”.