Fie că renunță la tot pentru a pleca să locuiască la celălalt capăt al lumii, fie că fac călătorii compulsive și se înscriu la sporturi extreme, reevaluarea continuă a vieții este la modă, dar ne obligă să studiem cu atenție cauzele sale reale.

În (Álvaro Fernández Armero, 1994), tânărul interpretat de Coque Malla amenință continuu să părăsească Madridul și să plece la Cuenca pentru a începe o viață nouă. Episoadele mai recente din "Spanioli prin lume" (Españoles por el mundo) prezintă schimbări destul de spectaculoase, iar intervievații povestesc întâmplări precum cea a lui Carlos, care a trecut de la "bancher în Madrid la scafandru în Filipine". Povești foarte asemănătoare funcționează și pe Instagram. De exemplu, explicând că înainte se ocupa cu lumea finanțelor, dar acum "a decis să se distreze puțin deschizând un magazin de hot dog".

Logica este aceeași reprodusă în atât de multe istorii (executivă care se reinventează datorită unei florării în Cornwall sau femeie recent divorțată care întâlnește un marinar) sau cea explorată, într-un mod ceva mai critic, în filmul "Emilia Perez", al cărui personaj principal își schimbă radical viața, deși, în acest caz, nu reușește să se desprindă de familie. În orice caz, mandatul (care a fost preluat și de vicepreședintele american JD Vance, încântat să relateze iar și iar convertirea sa la catolicism) este în aer: "Schimbă-ți viața!"

Desigur, este un mesaj universal și cu multă forță, pentru că, cine nu a fantezat niciodată cu asta? Fie că este vorba de a scăpa de rutinele care ne apasă, fie că vrem să evităm să devenim depășiți, să găsim noi provocări sau să construim o narațiune biografică atractivă, virajele de 180 de grade (sau "ieșirea din zona de confort") par în prezent o opțiune mai puțin iresponsabilă sau absurdă decât acum câțiva ani. Mutarea între orașe, practicarea succesivă a diferitelor religii, călătoriile în țări exotice, înlănțuirea de parteneri și proiecte profesionale eterogene sau studierea diferitelor masterate care deschid uși către sectoare profesionale diverse sunt deja exerciții care fac parte din ceea ce, în ochii lumii, ne face "oameni mai buni".

Deși este adevărat că secolul XX a fost plin de existențe convulsive, șovăielnice și marcate de aventură și exil, ceea ce li s-a întâmplat tuturor celor care au fugit de totalitarisme sau de foamete și au început din nou viața departe de locul nașterii a fost cu totul altceva. Aceasta a fost provocată de circumstanțe istorice implacabile sau de lipsuri insuportabile, iar astăzi prestigiul și capitalul social nu mai sunt acolo, așa cum demonstrează faptul că curajul migranților de a schimba continentul nu este aproape niciodată la fel de recunoscut ca presupusa îndrăzneală a oricărui antreprenor nord-american. Astăzi, ceea ce transformă orice schimbare de viață într-o poveste epică este, tocmai, faptul că nu a fost făcută din necesitate: trebuie să fie voluntară și să reflecte autonomia personală.

Profesorul de sociologie Luis Enrique Alonso, autor al unor eseuri precum "Capitalismo y personalidad" (Capitalism și personalitate) sau "Poder y sacrificio" (Putere și sacrificiu), confirmă pentru ICON că multe mobilizări sau schimbări drastice care par voluntare sunt, în realitate, impuse de instabilitatea socio-profesională: "Se produce o permanentă căutare de soluții biografice la contradicțiile sistemice: există o permanentă mobilizare a energiilor individuale pentru a contracara neîncrederea în instituțiile tradiționale. Gestiunea riscurilor a fost transferată în principal în sfera personală, apelând la mecanismele pieței", indică el. "Ceea ce s-a întâmplat este o situație de dezrădăcinare profesională, socială și geografică care transformă oamenii într-o hârtie albă ce trebuie rescrisă constant. Și sunt date ca exemple, pentru a favoriza narațiunea, procese care implică mult capital: poți schimba locul de muncă pentru că ești un înalt executiv, dar în afara acestor elite există o mulțime de oameni care nu pot licita pentru nimic și sunt duși și aduși", continuă profesorul.

Așadar, deși creșterea longevității, anumite tehnologii și medicamente, precum și o accelerare temporală (care comprimă mai multe sarcini în perioade mai scurte de timp) au sporit posibilitățile de viață pentru milioane de cetățeni, o bună parte dintre aceștia nu se simt complet confortabil cu relatările triumfaliste despre necesitatea reinventării și, dacă mențin această mișcare epuizantă cerută de piața muncii și de rețelele sociale, nu este atât pentru că se bucură de proces, cât din frica de a fi excluși. "Există un dispozitiv ideologic care încearcă să ne convingă că nu există nimic fix, nimic stabil și, prin urmare, trebuie să ne reinventăm constant. O analogie tehnologică foarte folosită este cea a actualizărilor calculatorului, ceva ce ascunde un discurs foarte agresiv: dacă nu există o schimbare permanentă, vei rămâne depășit", explică Alonso.

Multe dintre miturile care au pătruns recent din lumea afacerilor în cea a realizării personale sau a auto-ajutorării, precum cel al capacității creative sau al talentului, provin, la rândul lor, din lumea artei. Așa cum explică Terry Eagleton în eseul său "Estetica ca ideologie", artiștii au fost, începând cu secolul al XVIII-lea, un model de comportament pentru negustori și antreprenori care apreciau la ei independența, libertatea și capacitatea de a crea ascultând doar propriile reguli. Dar independența și creativitatea nu garantează întotdeauna fericirea, așa cum bine știe autorul eseului "Cerneră invizibilă" și gazda podcastului "Mari Nefericiți" (de asemenea o carte, ambele publicate de Blackie Books) Eloy Fernández Peña. În programul său, Peña elaborează biografii ale marilor scriitori (precum Lucia Berlin însăși) și expune dificultățile prin care au trecut. Titlul nu înșeală: chiar și cu talentul lor și având vieți emoționante sau excepționale, majoritatea au suferit destul de mult.

În ciuda referințelor pe care le utilizează, Peña nu este în totalitate pesimist și explică că multe aventuri sau călătorii personale nu trebuie neapărat să implice schimbări devastatoare, nici măcar pentru creatori: "Există multe tipuri de aventuri, nu trebuie neapărat să fii ca și să sechestrezi o cazarmă a armatei japoneze pentru a fi scriitor", comentează el. "Uneori viața stabilă și ordonată are și ea mult din aventură, iar scriitorul este capabil să observe aventura chiar și în cotidian. De exemplu, orice mare poveste de dragoste poate fi o aventură incredibilă și combustibil pentru creativitate", indică autorul, care, după ce a analizat atâtea vieți, crede că "dezrădăcinarea este ceva ce ajungem să plătim". "Faptul de a fi creator sau de a dori să trăiești multe aventuri poate servi pentru anumite etape, dar ajunge un moment în care toți căutăm liniștea sau confortul, să stabilim rădăcini și să avem prietenii și relații durabile", conchide Peña.

Dar nu toate pulsiunile de schimbare au legătură cu inovația antreprenorială sau cu concurența între angajați (deși ajung să le favorizeze). Așa cum a detectat filosoful german Peter Sloterdijk, în spatele multor decizii surprinzătoare, fugă de cotidian sau "secesiuni de la obișnuit" există un impuls aproape mistic sau de origine religioasă. În eseul său "Trebuie să-ți schimbi viața", filosoful german susține că de când Nietzsche a scris lucruri precum "toate ascensiunile încep în tabăra de bază a vieții cotidiene", este posibilă o verticalitate sau asceză (practici îndreptate spre eliberarea spiritului) fără Dumnezeu, prin mijloace precum sala de sport, călătoriile, investițiile sau acumularea de experiențe sexuale. Sloterdijk apără ideea că omul contemporan se produce pe sine prin "exerciții" și "mobilitate" care includ întotdeauna "testele de curaj ale propriilor forțe". "Acum s-ar cere", scrie filosoful, "denaturalizarea normalității și transformarea improbabilului într-o a doua natură".

Poeta Tórtola, care cu "Zeii distruși" a câștigat Premiul Național de Poezie Tânără și este chirurg de profesie, mărturisește că această chestiune (întrebarea despre ce parte din ceea ce facem este o fugă spre nicăieri) o preocupă de ani de zile, așa cum demonstrează versuri precum: "Tocmai în timp de plictiseală trebuie să decidem – mai mult decât oricând – cui ne închinăm. / Hinduismului, budismului, yoga și reiki / Filtrelor color vintage / fluoxetinei / unei du-te-vino liniștite și inconștiente prin gări din țări în grevă".

Tórtola, născută în 1997, își împărtășește propria experiență: "Am încercat să călătoresc, să studiez ceva dincolo de lecturile mele, să-mi procur o profesie care să mă țină aproape de majoritatea oamenilor și care, am crezut, mi-ar da acces la ceea ce numim experiențe sau, cel puțin, o anumită cunoaștere a vieții de mâna a doua. Pe moment a funcționat, nu neg. Dar cu timpul simt că am banalizat căutarea aventurii. Prefer profunzimea. Aspir tot mai mult să fac mai puțin, să călătoresc mai puțin. La urma urmei, sunt puține lucruri care chiar contează și ne marchează. Desigur că un artist trebuie să trăiască, să experimenteze schimbări, să întâlnească noi moduri de a vedea lucrurile, dar mă îndoiesc tot mai mult că pentru aceasta trebuie să mergi să cauți constant în locul cel mai îndepărtat de noi înșine".

Deși tocmai am constatat că în spatele unei bune părți din "fuga noastră înainte" există imperative sociale și profesionale (de la acel "a nu rămâne în urmă" la "realizarea prin consum") și motive care se ating de religios, este de asemenea inegabil că în spatele unor fantezii de schimbare există dorințe personale, sincere și spontane. Tórtola le asociază cu insatisfacția: "De-a lungul istoriei, plină de războaie, exiluri și alte greutăți, dorința era să găsești pacea, să te întorci acasă, ca cei dragi să trăiască. Despre asta s-a scris, în principal de către bărbați, și asta am învățat din cărți sau din filme. Dar acum se întâmplă ca într-o parte a lumii occidentale să fi reușit să depășim aceste dificultăți. Aparent, un procent important din populație are supraviețuirea asigurată. Și totuși, adesea întâlnim o insatisfacție căreia nu reușim să-i punem nume. De aceea unii își propun să alerge maratoane, își riscă viața perfect normală de medic pentru a escalada Everestul, iau avioane compulsiv spre New York, Budapesta, Thailanda, Africa de Sud, India, continuă în spirala consumismului, se înscriu la yoga și devin budiști, sau fantezează despre o catastrofă la nivel mondial care să-i confere vieții posibilitatea de a fi epică, care să le rupă programul de lucru", recapitulează medicul și poeta. Ceea ce spune ea pare un cerc vicios: multă muncă pentru a scăpa de muncă. Și anume, la mandatul "trebuie să-ți schimbi viața", poate exista și un alt răspuns, mai colectiv: și de ce nu se schimbă lumea?